Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Acum 20 de ani: anul de cotitură 1999

emil_constantinescu_si_tony_blair_la_bucuresti.jpg

Tony Blair alături de fostul preşedinte Emil Constantinescu la vizita din România din 1999
Tony Blair alături de fostul preşedinte Emil Constantinescu
Image source: 
zf.ro

Am vorbit mult în ultima perioadă despre cei 30 de ani care au trecut de la prăbușirea comunismului în Europa de Est și în România. Ce-ar fi, însă, să ne oprim pentru câteva minute asupra unui an de cotitură pentru România, atât în plan intern cât și în ce privește relația ei cu Europa.

Au trecut, într-adevăr, 20 de ani de la acel 1999, un an al tranziției care, dacă este să privim acum în urmă, nu a fost ca oricare altul. A fost un an care a început sub auspicii sumbre. Presa financiară internațională vorbea despre o foarte probabilă intrare în încetare de plăți a României, iar agențiile de rating coborau la cotațiile pentru economia și finanțele românești la niveluri vecine cu disperarea.

Și, ca și cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, la începutul anului, o grevă a minerilor din Valea Jiului s-a transformat în câteva zile într-un marș asupra Bucureștiului. Conduși de charismaticul lor lider Miron Cozma, pe care îl urmau orbește, minerii au plecat pe jos prin defileul Jiului, sub aclamațiile locuitorilor întâlniți în drum.

În paralel, o amplă campanie de propagandă și fake news însoțea drumul minerilor: se vorbea despre faptul că guvernul are bani să le satisfacă doleanțele, dar nu vrea. În timp ce președintele Emil Constantinescu este prins într-o relație amoroasă cu o actriță, iar locuitorii Bucureștiului huzuresc pe seama minerilor. O altă minciună: oamenii au început să moară literalmente de foame în România. Fotografia care însoțea textele din unele ziare era, e fapt, a unei persoane bolnave, aflate în stadiu terminal. 

Într-o Românie încă dominată de cenușiul moștenit din epoca Ceaușescu, în București apăreau deja primele sedii de birouri capitaliste, primele vitrine iluminate, primele supermarketuri, primele bancomate. În restul țării, cufundat în sărăcie, aceste mici insule de capitalism erau privite cu un amestec de invidie și suspiciune. 

Propaganda reușise să-i pună pe cei din zonele sărace împotriva bucureștenilor și aveam să simt din plin asta, ca reporter, pe drumul minerilor, când mașina noastră cu numere de București a fost atacată în mai multe rânduri, nu de mineri, ci de locuitorii satelor de pe parcurs. Bucureștiul devenise dușmanul României profunde.

În acest timp, forțele de ordine trimise pentru a bloca înaintarea minerilor rămâneau fără comandanți, care trădau statul în favoarea celor care promiteau că vor veni în capitala țării pentru a răsturna guvernul și pe președinte. Între timp, la București, Corneliu Vadim Tudor, politician ultranaționalist și patron al unei reviste care preamărea Securitatea ceaușistă, promitea că va fi purtat pe brațe spre Palatul Cotroceni, de mulțimile răsculate.

Și cine știe ce s-ar fi putut întâmpla dacă premierul de atunci, țărănistul Radu Vasile, nu s-ar fi dus să discute cu Miron Cozma și să-l convingă să facă cale-ntoarsă – prin ce metode, nu se știe.

Apoi, evenimentele s-au succedat cu repeziciune. Începând din martie, forțele NATO au bombardat ținte din Iugoslavia , ca represalii pentru acțiunile Belgradului în Kosovo. Președintele Emil Constantinescu a luat partea Occidentului și a blocat culoarul aerian pentru aviația rusă, care ar fi vrut să vină în ajutorul lui Miloșevici. În schimb, Bucureștiul a oferit spațiu aerian Alianței Atlantice. 

O furibundă campanie de denigrare s-a dezlănțuit atunci asupra președintelui Constantinescu, în foarte multe publicații autohtone și multe voci publice l-au ostracizat. Acesta a fost prețul.

Apoi, în mai, România avea să devină prima țară majoritar ortodoxă vizitată de un suveran pontif – Papa Ioan Paul al II-lea s-a bucurat de o primire entuziastă în București.

Și în aceeași lună, venit în vizită la București, premierul britanic Tony Blair surprindea pe toată lumea cu promisiunea că la summitul european de iarnă de la Helsinki, România urma să primească invitația de a începe negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Și nu a fost o vizită simplă. În timpul discursului din parlament al lui Tony Blair, deputații și senatorii PSD l-au sfidat pe premierul britanic, purtând ținte în piept, în semn de solidaritate cu Miloșevici.

Dar cu tot acest gest neelegant, România a deschis negocierile de aderare în anul următor și, în două decenii, de un nivel de dezvoltare de 25% din media Uniunii Europene a ajuns la 63%. 

Ne întrebăm astăzi ce s-ar fi întâmplat dacă marșul condus de Miron Cozma asupra Capitalei ar fi reușit. Foarte probabil, România ar fi fost deturnată din drumul către Occident. Și iată cum, într-un an 1999 care începuse atât de sumbru, România a reușit să facă o cotitură decisivă către NATO și Uniunea Europeană.

De aceea merită să luăm aminte la ceea ce s-a întâmplat și acum 20 de ani, nu doar acum 30 de ani.