Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Specialist: O fugă după vrăjitoarele rele din educație nu îndreaptă situația, e nevoie de empatie

monica_anisie.jpg

Ministrul Educației, Monica Anisie
Image source: 
Facebook / Ministerul Educației și Cercetării-România

Vizita neanunțată a Ministrului Educației la o școală din mediul rural continuă să iște reacții în mediul online.

Ministrul Educației, Monica Anisie, însoțită de echipe de jurnaliști cu camere de luat vederi, a dat buzna într-o sală de clasă după ce a auzit o învățătoare care ridicase vocea la copii. Unii s-au arătat indignați că dascălul ridică tonul la elevi în timp ce alții nu au apreciat atitudinea ministrului care a mustrat-o pe învățătoare în fața camerelor de filmat. Mai multe reacții în mediul online au venit din partea unor învățăori, care au criticat modul în care ministrul a găsit de cuviință să procedeze în acest caz.

Chiar dacă profesorul a greșit, nu în acest fel îndrepți lucrurile, explică la RFI, Vasile Brașovanu, coordonator de programe educationale la Fundatia  Seeding Knowledge.

Cheia este încrederea și investiția în formarea psihopedagogică a cadrelor didactice, explică el.

Vasile Brașovanu: Cred că e nevoie să empatizăm destul de mult cu oamenii care au diferite provocări la clasă, în comunitatea educațională. A-i arăta cu degetul sau a-i găsi vinovați pentru niște lucruri unde, înainte de toate, necesită sprijin, îndrumare, nu cred că rezolvă în niciun fel problema, fie că e la nivel local, fie că el la nivel sistemic. Cu atât mai mult, din partea unui om cu putere decizională, politică, în zona de educație așteptarea e, mai întâi, poate să înțelegi ce a făcut ca lucrurile să ajungă în felul ăsta în sistem și cum poți să sprijini în așa fel încât să remediezi sau să îi ajuți pe oameni să își schimbe niște comportamente, niște practici pedagogice. Repet. Arătând cu degetul și scoțând vinovații înainte mergem într-o luptă. O fugă după vrăjitoarele rele din educație și după cei care nu își fac bine treaba cred că în niciun fel nu îndreaptă situația. E nevoie mai multă empatie, mai multă deschidere pentru a înțelege de ce am ajuns în situația în care am ajuns și disponibilitate de a oferi sprijin înainte de orice.

Reporter: Sunt convinsă că doamna ministru are impresia că a explicat și că a procedat corect. Dumneavoastră spuneți că intră mai mult la categoria bullying?

V.B: Din ce am reușit să văd, să înțeleg, să citesc, să ascult și opiniile altor oameni, cam la categoria asta am putea să-l încadrăm. Până la urmă, a fost un moment de umilire, de rușinare a unui om care poate nu își face treaba așa cum ar trebui. Atunci când mergi și mai ales când vii și cu jurnaliști, lucrul ăsta cam așa poate fi văzut, inclusiv în literatura de specialitate care descrie cum are loc fenomenul ăsta. Ce e poate mai grav e faptul că s-a întâmplat în fața unor copii. Încercarea doamnei ministru de a-i arăta unde a greșit nu poate fi un moment de învățare, dat fiind contextul în care s-a întâmplat treaba asta. Dacă era un alt context, o discuție individuală, unu la unu, în cancelarie, pe un ton ceva mai prietenos, arătând ce face bine, ce nu face bine, cum ar putea lucrurile să fie schimbate, îmbunătățite, poate și reacția învățătoarei ar fi fost alta și deschiderea spre învățare și spre a schimba niște practici pegadogice ar fi fost alta. Eu am văzut pe chipul acelui om foarte multă frică, jenă, rușine pentru situația în care a fost pus și nicidecum deschidere pentru învățare.

Rep: Pe de altă parte am văzut că subiectul a iscat multe discuții și pe rețelele sociale. De exemplu, fostul ministru al educației, Daniel Funeriu, spunea că o soluție poate fi plasarea în toate școlile, acolo unde nu sunt, a acelor uși cu fereastră, prin care, practic, ai acces, fără să năvălești peste oră, peste dascăl, peste copii.

V.B: Soluții pot fi multe, pot fi diverse. Trebuie văzut și la nivel de comunitate, la nivel cultural, la nivel de dezvoltare socio-economică pentru fiecare școală, comunitate educațională în parte, ce ar fi cel mai fezabil. Eu cred că, până la urmă, investiția în oameni și a felului în care cadrele didactice se uită la învățare, la copii, la nevoile de creștere ale copiilor schimbă cel mai mult calitatea actului educațional. Cu siguranță un cuvânt greu de spus îl are și infrastructura educațională, cum arată spațiile de învățare, cum putem să aducem mai multă încredere către cei care își fac treaba în școală, către cadrele didactice, atât din partea părinților, cât și din partea autorităților care ar trebui să reglementeze sau să aibă rol de supraveghere. Nu aș spune neapărat că mai mult control ar rezolva situația, cât încredere și investiție efectivă în formarea psihopedagogică a cadrelor didactice. Cred că aici e, oarecum, buba sistemului și aici trebuie să investim și să ne uităm cu mare grijă. Să ne uităm, pe de o parte, la ce intră ca formare și pe de altă parte să ne uităm și la zona de output, la ce se schimbă în comportamentele didactice ale oamenilor de la catedră în urma participării la tot felul de cursuri de formare potrivite nevoilor lor de învățare.