Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Ziua Holocaustului: Transilvania de Nord și Transnistria, fețele iadului

briceva.jpg

Evrei din Briceva, Basarabia, deportați de armata română în 1941
Evrei din Briceva, Basarabia, deportați de armata română în 1941
Image source: 
https://www.yadvashem.org/

Ziua memorială a Holocaustului marchează eliberarea lagărului nazist de exterminare de la Auschwitz în 1945. Acolo au murit peste 100000 de evrei din nordul Transilvaniei, dar mulți evrei din restul României au fost nimiciți de regimul Antonescu. 

"Niciun tren românesc n-a plecat vreodată la Auschwitz cu evrei!" a afirmat publicistul israelian originar din România, Teșu Solomovici, autorul unei controversate biografii a lui Ion Antonescu.

Afirmația este perfect adevărată, dar în spatele ei stă o tragedie care a fost numită uneori "Holocaustul uitat" - deportarea în masă și uciderea unui mare număr de evrei din Basarabia, Bucovina, Herța și Transnistria - teritorii aflate sub controlul autorităților române în perioada 1940 - 1944. 

După intrarea în război a României alături de Germania nazistă împotriva URSS la 22 iunie 1941 a urmat eliberarea teritoriilor ocupate de Stalin în vara anului precedent: Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herței. 

În lunile iulie și august 1941 au urmat masacre ale evreilor din zonele rurale - "Curățarea terenului" - în care zeci de mii de evrei au fost executați sumar de militari din armată și jandarmi români. 

Liviu Beris avea 13 ani în vara lui 1941 când au intrat trupele în localitatea sa natală, Herța. La scurt timp după aceea a începutul masacrul:

"Toți evreii din Herța au fost arestați, dacă mă pot exprima așa. Nu mai țin minte ce am mâncat timp de trei zile, dar îmi amintesc că era o problemă cu apa. După trei zile au venit și au strigat niște liste. Cei strigați era scoși, recunoscuți de câte un localnic aduși de jandarmi, iar vreo 100 au fost împușcați lângă moara Kislinger de care v-am mai spus într-un șanț.

Cine i-a împușcat?

Jandarmii români, nu era nici urnă de neamț în Herța. Eu nu am asistat la execuții, am fost acolo când i-a luat. Vreo sută au fost executați acolo și alți 31 în curtea unui gospodar." a povestit Liviu Beris într-un interviu la RFI.


Liviu Beris
Liviu Beris avea 13 ani când a fost deportat în Transnistria cu familia sa din Herța
Image source: 
Petru Clej

Evreii supraviețuitori din teritoriile eliberate dar și cei din sudul Bucovinei (neocupat de Stalin) au fost concentrați în ghetto-uri și apoi deportați în Transnistria, teritoriu ocupat și administrat de autoritățile române. 

Masacrele au continuat în tot acest timp. Shabs Roif, cu care am vorbit în 2009, avea 11 ani în vara lui 1941 când a fost deportat împreună cu familia sa din satul Duruitoarea Veche de pe malul Prutului.

"Am fost martor la uciderea a șase tineri care au fost îngropați de vii în fața noastră. Asta se petrecea la poarta de ieșire din lagărul de la Mărculești, care era îngrădit cu două rânduri înalte de sârmă ghimpată. Și când ieșeam pe poartă, șeful jandarmilor a dat ordine să se adune tot aurul, cine are obiecte de aur să le predea. Unii au dat, dar alții nu, probabil îl ascunseseră și atunci de ciudă a dat ordin și șase tineri au fost îngropați de vii.

Și cum s-a petrecut uciderea?

Noi când am ajuns acolo, gropile erau deja săpate și au fost împinși în ele și acoperiți cu pământ. Am auzit strigătele lor, ei ridicau capul din groapă, dar în zadar.

Unde v-au dus de la Mărculești?

După două săptămâni am fost îndreptați spre Nistru, în județul Soroca, într-o pădure pe malul râului. Era o ploaie mocănească și acolo am fost în groapa cu morți timp de o noapte.

Shabs Roif
Shabs Roif avea 11 ani când a fost deportat în Transnistria cu familia sa
Image source: 
Alexandr Cliuicov

Cum s-a întâmplat?

Erau acolo niște gropi care fuseseră deja astupate până să venim noi, iar o a treia groapă nu era chiar plină. Eu aveam pe atunci 11 ani și alergam pe acolo cu alți copii, la vârsta aceea nu înțelegeam chiar tot ce se întâmplă. Ei căutau de acum oameni să umple groapa. I-au aliniat pe marginea gropii și au deschis focul. Am căzut cu toții în groapă, iar eu eram plin de sânge, dar nu era al meu, ci al unui bărbat cu care căzusem în groapă.

Erau jandarmi sau armată?

Nu mai știu precis, dar vorbeau în limba română. Țin minte că i se adresau ofițerului “Domnule locotenent”. Ulterior am citit că era vorba de Roșca și încă unul care au declarat că au împușcat 500 de evrei."

Evreii din teritoriile eliberate au fost acuzați de Ion Antonescu de colaborare cu autoritățile sovietice de ocupație în perioada 1940 - 1941 și pedepsiți colectiv pentru aceasta.

Evreii din sudul Bucovinei au fost și ei deportați în masă, chiar dacă ei nu au cunoscut ocupația sovietică. Mirjam Bercovici avea 18 ani când a fost deportată din Câmpulung Moldovenesc cu familia sa în Transnistria în toamna lui 1941.


Mirjam Bercovici
Mirjam Bercovici a fost deportată în septembrie 1941 în Transnistria la ordinul lui Ion Antonescu la vârstă de 18 ani
Image source: 
Petru Clej

Un soldat german care pentru bani buni a zis că ne poate duce spre un ghetou, într-o mașină militară germană cu prelată. Atâta țin minte că la o răscruce s-a oprit mașina și nemții – erau vreo doi soldați germani – au întrebat – Vreți să megem la Copaigorod sau la Giurin? Tata a întrebat – dar ce diferență este? La Giurin este o fabrică de zahăr. Ei, unde e o fabrică poți să lucrezi, a spus tata și a spus Mergem la Giurin. Și ăsta a fost norocul nostru. De ce? Giurin a fost un ghetou mai blând, deoarece nu era pe drumul mare, era pe o laterală. În ’44 n-am suferit nici la retragerea românilor și a nemților și nici intrarea rușilor nu a fost violentă. La Copaigorod toți evreii au fost omorâți”.

Rudele din Cernăuți ale lui Mirjam au avut o soartă tragică fiind deportate în lagărele de exterminare de la Bug.

Și mătușa, și fiica ei și nepoata care se născuse au fost ucise acolo. Pentru că așa s-a făcut selecția acolo, la râul Bug, la vestita carieră de piatră: cine poate să lucreze. Ea a spus că nu poate să lucreze, avea copilul în brațe. A fost imediat împușcată. Mătușa, mama ei, după trei luni n-a mai putut lucra și  a fost împușcată.”

Ultimul val de deportări ordonate personal de Ion Antonescu a fost cel al unei părți a romilor din România, în vara și toamna lui 1942. Printre ei s-a numărat și Brăilă Constantin de 11 ani din Alexandria și familia sa.


Brăilă Constantin
Brăilă Constantin avea 11 ani când a fost deportat cu familia sa de romi în Transnistria
Image source: 
Petru Clej

"Pe 25 septembrie 1942 am fost încărcați în camioane și duși la Turnu Măgurele. Acolo erau trenuri de vite. Am fost încărcați cu toții în vagoane, peste 100 de familii, toți eram numai din branșa asta, a alămarilor. De acolo am făcut șase zile până în Transnistria, unde am ajuns pe 1 octombrie, la Grigorești, dincolo de Tiraspol", povestește Brăilă Constantin.

"Am avut hrană pe șase zile, apă aveam într-un butoiaș. WC-ul era un hârdău, într-un colț al vagonului am pus o perdea dintr-o pătură și acolo ne făceam nevoile până când ajungeam într-o gară în care staționam mai mult. Acolo se descăca hârdăul, era spălat și pus la loc", mai spune el.

"După patru - cinci ore după ce am ajuns la Grigorești ne-au luat pe jos sub escortă și ne-au dus la Delenii 2, care era o fermă, unde era nevoie să fie culeși cartofi și porumb. Și am rămas acolo într-un grajd, fără paturi fără nimic, numai cu paie așternute pe jos pe care dormeam, fără ușă la grajd, fără geamuri să le putem închide, eram ca niște vite", povestește Brăilă Constantin.

Evreii deportați în Trasnistria au ajuns în lagăre: de exterminare, cum au fost cele de la Bogdanovka, Ahmecetka sau Dumanovka, sau de muncă și ghetto-uri - Moghilev, Obodovka, Giurin și foarte multe altele. 

Pe lângă cei împușcați, mulți au murit de boli (cu precădere tifos exantematic), de frig și de foame. 

Raportul final al Comisiei internaționale "Elie Wiesel" pentru studierea Holocaustului din România publicat în 2004 a ajuns la concluzia că statul român este responsabil de moartea a 280000 - 380000 de evrei și 11000 de romi. 

Destinația Auschwitz

Și evreii din nordul Transilvaniei au avut o soartă cruntă, chiar dacă mai târziu decât cei din restul României. Acest teritoriu a fost atribuit Ungariei prin Arbitrajul (cunoscut în România și ca Dictatul) de la Viena din 30 august 1940 girat de Hitler și Mussolini.

Sara Szekely - supraviețuitoare a Holocaustului din Transilvania de Nord
Sara Szekely - supraviețuitoare a Holocaustului din Transilvania de Nord
Image source: 
Andrea Julika Ghiță

Ungaria și nordul Transilvaniei au fost ocupate de Germania nazistă pe 19 martie 1944, iar deportarea evreilor de aici a fost organizată și supervizată personal de Adolf Eichmann, unul dintre arhitecții "Soluției finale" de distrugere a evreilor europeni. 

Deși inițiată de naziști, deportarea - cu precădere în lagărul de la Auschwitz - a fost executată cu colaborarea autorităților ungare, chiar dacă liderul Miklos Horthy tergiversase timp de peste doi ani deportarea și la un moment dat a reușit să o oprească, fiind apoi înlocuit de naziști cu Ferenc Szálasi în toamna lui 1944. 

În total, peste 131000 de evrei din nordul Transilvaniei au fost deportați de naziști și aliații lor unguri, majoritatea pierind la Auschwitz. 

Jurnalista Andrea Julika Ghiță este fiica unor supraviețuitori ai Holocaustului deportați din Cluj. Tatăl a fost la Auschwitz și Buchenwald, iar mama ei, Sara Szekely, a fost într-un orfelinat din Budapesta sub protecția Crucii Roșii și a Ambasadei Suediei.

Pentru ea Holocaustul este o preocupare constantă.

"Nu pot călători într-un autobuz aglomerat fără să mă gândesc la evreii ticsiţi în vagoane. Citesc tot ceea ce găsesc despre Holocaust. Încerc să reconstitui istoria familiei mele dinainte de Holocaust. Şi, evident, scriu şi fac reportaje cu această temă.", spune ea. 

Transnistria și Transilvania de Nord - două zone ale morții sub stăpâniri diferite, dar un destin comun pentru evrei: nimicirea majorității pentru simplul fapt că se născuseră evrei.

"Tragedia evreilor din Transilvania de Nord este practic defazată de aceea a evreilor din restul României. În sensul că până în 1944 au suportat o legislație antisemită, munca obligatorie făcută în prima linie a frontului din Răsărit i-a expus morții, dar exterminarea sau "Soluția finală" a venit în mai 1944. În restul României pogromurile, deportările și exterminarea au mers mână în mână cu declanșarea războiului, iunie 1941. Iar din toamna anului 1942, Antonescu a ridicat piciorul de pe pedala de accelerație. El spera că evreii ar fi putut reprezenta o monedă de schimb dacă regimul apuca să negocieze pacea.", explică directorul Institutului Național "Elie Wiesel" pentru Studierea Holocaustului din România, Alexandru Florian.

Negarea Holocaustului

Supraviețuitorii Holocaustului sunt pe an ce trece tot mai puțini. Shabs Roif a murit în 2010, Sara Szekely - mama Andreei Ghiță - în 2011.


Sinagoga de la Cluj profanată
"Holocaustul nu a avut loc niciodată" este inscripția în engleză pe zidul sinagogii din Cluj
Image source: 
Comunitatea Evreilor Cluj

Mirjam Bercovici are 96 de ani, Liviu Beris 91 și Brăilă Constantin 88. Dar acești supraviețuitori se confruntă cu un fenomen care pare tot mai răspândit - negarea Holocaustului care are aproape întotdeauna în spatele ei antisemitismul și rasismul.

"Antisemitism există în toate țările, în unele locuri mai mult în altele mai puțin. Eu cred că repetarea unui Holocaust este imposibilă. Dar oricum e greu de suportat și acest negaționism și antisemitism. În Moldova există antisemitism – se neagă Holocaustul, se zice că “jidanii au născocit”.", îmi spunea Shabs Roif în 2009 la Chișinău.

Mirjam Bercovici le vorbește despre Holocaust tinerilor, încercând să transmită noilor generații adevărul despre această tragedie a secolului XX, dar nu întotdeauna cu rezultate, așa cum a constatat într-o școală din București. 

Mă gândeam ce-o spun eu unor copii așa mici. Și i-am întrebat: voi ați văzut vreodată un evreu? Nu, ce-i aia? Dar un “jidan” știți ce este? Da, mi-a răspuns un băiat țanțoș, bunica mi-a spus că trebuie să te ferești  de ei mai rău ca de țigani că te fură cu ochii”  spun Mirjam Bercovici.

"Ce simt văzând recrudescenţa antisemitismului? Este firesc. Antisemitismul oricum nu putea dispărea şi cu cât e mai superficială informarea şi lumea preia pastile gata făcute nu putem avea alt exemplu. Eu nu pot face altceva decât să-mi continui activitatea de a aduce aminte de Holocaust şi de a denunţa antisemitismul şi negaţionismul. Totuşi există legi şi - în afara terorismului - nu prea avem de suferit.", spune Andrea Julika Ghiță.

Legi există - Ordonanța de Urgență 31/2002, care incriminează negarea Holocaustului, apologia unor persoane vinovate de crime împotriva umanității ca Ion Antonescu, numai că aceasta nu se aplică practic - în 18 ani nimeni nu a fost condamnat definitiv în justiție pentru aceste delicte, în pofida recrudescenței lor mai ales pe internet.

Potrivit lui Alexandru Florian doar 36% dintre români admit faptul că în România a avut loc un Holocaust, deși au trecut 15 ani de la publicarea Raportului Comisiei Wiesel.

"Negarea Holocaustului din România este astăzi, în special, o modalitate de exprimare pentru indivizi sau grupuri radicalizate naționaliste, ortodoxiste sau antisemite." este de părere directorul Institutului Elie Wiesel.