Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


COVID-19 în ghetou: Ce coronavirus? Ce poliție? Mie mi-e foame

valeriu_nicolae_fb.jpg

Image source: 
© Anca Sandu - Facebook Valeriu Nicolae

Coronavirusul nu înseamnă doar boală ci și pierderea locurilor de muncă sau, pentru cei foarte săraci, a modalităților minime de subzistență. Cât de sărac poți să devii după ce deja trăiești într-o sărăcie lucie? Valeriu Nicolae, cel care ajută familiile nevoiașe din Ferentari și Jilava, spune că autoritățile trăiesc într-o fantezie în care oamenii știu să ceară șomaj și să completeze declarații pe proprie răspundere, cei care știu să scrie, desigur. Paradoxal, pentru unii dintre ei închisoarea ar putea reprezenta eliberarea de "acasă", din ghetou.

Încă de luni seara România a intrat în scenariul 4 al epidemiei de coronavirus întrucât s-a trecut de pragul de două mii de infectări. Activarea acestuia schimbă tactica. Lista spitalelor care vor prelua pacienți infectați cu coronavirus s-a extins cu alte unități medicale. De asemenea, a fost aprobată și o listă a spitalelor suport pentru cele de pe lista inițială. Președintele Societății Române de Microbiologie, Alexandru Rafila, spunea zilele trecute, la mai multe posturi de televiziune, că dacă până acum erau internaţi toţi cei depistaţi pozitiv cu Covid 19, de acum înainte cei cu forme uşoare de boală vor fi trataţi acasă sau în centrele puse la dispoziţie de autorităţi. O astfel de măsură încă NU a fost anunțată oficial. Am discutat cu Valeriu Nicolae, cel care ajută familiile nevoiașe din Ferentari și Jilava. În opinia lui, autoritățile trăiesc într-o bulă în care oamenii știu să ceară șomaj și să completeze declarații. Valeriu Nicolae avertizează că toată această criză îi sărăcește și mai mult pe cei deja foarte săraci, care vor fi puși în fața unei alegeri imposibile: să moară de foame sau să comită infracțiuni ca să ajungă la închisoare, unde mâncarea e gratis, iar condițiile de trai sunt mult mai bune decât cele din ghetou.

Valeriu Nicolae: Noi trăim în lumea noastră, avem fiecare bula noastră și nu ne dăm deloc seama că sunt o grămadă de oameni care nu au posibilitatea să stea acasă, să se bucure de familie. Stau în niște, hai să le spunem, colibe, deși cuvântul potrivit ar fi mult mai dur, în care nu au mai mult de 2 metri pătrați pe cap de persoană care trăiește acolo, deși recomandarea Uniunii Europene e ca pușcăriile să aibă 4 metri pătrați, iar dacă stai singur în celulă să ai 6 metri pătrați. Nu au din ce să trăiască, abuzul, violența domestică a crescut, în ultima vreme, îngrozitor. Eu mă  duc în fiecare zi pe la familiile cu care lucrez, o parte dintre ele în Jilava, o parte în ghetoul din Ferentari, și ce văd acolo mă îngrozesc. Mi se pare că autoritățile noastre se comportă absolut inept, iar liderii noștri politici sunt absolut catastrofali exact pe partea asta. Problema cu coronavirusul e o problemă absolut foarte, foarte dificlă, dar ne paște o problemă și mai mare.

Reporter: La ce vă referiți?

V.L. Avem o mulțime de oameni, care trăiesc într-o sărăcie lucie și care nu au locuri de muncă. Oameni care o să aibă nevoie să manânce cumva. Când ți-e foame, s-ar putea să nu mai ții cont că e coronavirus, că e poliție. (...) Acum două zile am auzit că "băi, măcar în pușcărie totul e pe degeaba și oricum condițiile sunt mai bune".

Rep: Oameni care nu au avut contracte de muncă și care acum nu beneficiază de ajutoarele date de guvern, de șomaj tehnic...

V.L. Marea majoritate sunt în situația asta. Noi trăim într-o fantezie încare toți oamenii au slujbe plătite de stat, știu să completeze declarațiile necesare.... În ghetoul din București să spunem că sunt așa, la minim, 18.000 de oameni Ei, eu nu cred că e vreunul dintre ei în stare să facă toate demersurile necesare, să obțină șomaj tehnic, în condițiile în care ar putea să obțină șomajul ala tehnic. Sunt câteva sute de mii în întreaga Românie. Mă îngrijorează condițiile din ghetou, unde tu stai împreună, într-un bloc, trăiesc de 6 ori mai mulți oameni decât într-un bloc normal, în niște condiții absolut infecte. E un apartamanet de 14 metri pătrați în care stau 7 împreună. Deci în fiecare oraș unde am avut blocurile alea nenorocite de nefamiliști, garsoniere confort III, garsonierele alea confort III sunt ocupate de oameni foarte săraci care trăiesc foarte îngrămădit. Nu ai cum să stai acolo, nu poți să stai închis acolo. Oamenii ăia intră în contact, ei între ei, în fiecare zi, de zeci de ori.      

Rep: Au acces la medic de familie?

V.L. Ei au acces pe naiba! De unde să aibă acces la medic de familie? Și care medic de familei? În ghetoul unde mă duc eu nici poliția nu pra are curajul să intre, dară să intre un medic de famlie.                                       

Rep: Ce vă spun oamenii? Pot să-și mai cumpere alimente? Cum se descurcă?

V.L. Din ce în ce mai dificil. Noi încercăm în fiecare zi să acoperim nevoile pe care le au oamenii aștia, mai ales copiii. De exemplu ieri (n.r. marți ), pentru prima dată în vreo doi-trei ani, a fost o situație destul de dificilă. Dependenții de droguri au sărit pe mine, bă că nu ne mai interesează, știm că tu ești om calumea și ce faci tu pentru copiii aștia și te respectăm nu știu ce, da' ne e foame, deci vrei nu vrei ne dai și nouă. Și a fost o intervenție a unora din părinți și copii care mă cunosc de multă vreme, lucru care a făcut ca tensiunea să scadă și cumva să rezolv.

Rep: Din cei care au nevoie, pe câți reușiți dumneavoastră să-i ajutați?

V.L. Noi în monentul de față avem 62 de copii care fac teme zilnice. Probabil ajungem undeva pe la 110-120 de copii cărora le asigurăm alimente și necesarul de bază. Dar asta e o picătură în ocean... Eu sunt cel care distribuie, încercăm să reducem la minim contactul, că dacă am avea toți oamenii ăștia să se ducă la cumpărături, am crește riscurile mult prea mult. Eu mă spăl de am deja răni pe mâini, am reușit să am câteva măști bunicele pe care le folosesc și schimb cam 20 de perechi de mănuși, minim, pe zi. Sunt o mulțime de oameni în spatele meu, care ajută cu o grămadă de lucruri, oameni fabuloși. Mie mi se pare că, dincauza crizei, am devenit mai buni. Copiii noștri, de care ne ocupăm noi, acuma sunt marea majoritate on line, am reușit să le instalez internet, să le pun computere.

Rep: Până la începutul acestei crize, oamenii pe care îi ajutați dumeneavoastră acum, din ce reușeau să-și asigure traiul de pe o zi pe alta?

V.L. Noi reușisem să angajăm o bună parte din mame la curățenie. Câțiva tați lucrau la service-uri auto sau în construcții. Din păcate acuma mai sunt două mame care mai au serviciu, firmele au închis.

Rep: Ce vă îngrijorează în viitorul apropiat?

V.L. Cel mai tare asta mă îngrijorează, incompetența liderilor noștri, care din păcate nu prea fac mai nimic pe partea asta. M-aș fi așteptat de la președinte să discute un pic despre situația oamenilor săraci, să facă ceva, să ne stimuleze într-un fel. Liderii noștri au carisma unei cizme și cumva curajul le lipsește cu desăvârșire. Domnul președinte e profesor. Ar fi putu să se implice el într-o inițiativă de PR, uite mă apuc să fac teme online, cu copiii săraci, și am nevoie ca firmele mari să ne ajute să instalăm internet în locurile în care copiii nu au internet. Să facă ceva, orice, care să mă inspire, care să NE inspire. Și nu numai el. Din păcate cam toți liderii noștri politici, în care eu aveam speranță, se dovedesc a fi cel mult modești din punct de vedere al părții inspiraționale.