Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Isabelle, infirmieră în Belgia: „Nu mi-aș schimba meseria pentru nimic în lume”

belgia.png

Centrul sanitar universitar din Dinant, Belgia
Sursa imaginii: 
rfi.fr / Arhiva personală Isabelle N.

Infirmierii sunt cei care se confruntă primii cu coronavirusul. Din Europa până în America, trecând prin Africa și prin Orientul Mijlociu, RFI le dă cuvântul. În Belgia, Isabelle N. a lucrat timp de o săptămână la secția pentru pacienți cu Covid-19 la Centrul sanitar universitar din Dinant, o mică localitate rurală din Valonia aproape de frontiera cu Franța.

În martie, în primele săptămâni de la începutul pandemiei în Belgia, echipa de la Spitalul universitar din Dinant a început să ”tatoneze” terenul, la fel ca toată lumea: „Urmărim tot felul de simptome: pe lângă cele aferente bolii și tratamentelor, îi urmărim atent și pe pacienții care manifestă efecte secundare diferite”.

La început, infirmiera de origine belgiană își amintește de ezitările cu privire la protocolul doctorului Didier Raoult, care prevede administrarea de plaquenil și azitromicină. „Acest tratament este eficient, am văzut mulți oameni care se vindecă, dar pentru alții nu funcționează. Cei din urmă prezintă efecte secundare pe care le-am descoperit cu timpul. Am avut doar șapte morți în Dinant. Toți aveau peste 80 ani.”

Din cauza măsurilor de protecție, s-a instalat o anumită formă de stres: „Pentru prima dată, trebuia să te îmbraci din cap până în picioare și să înveți să te dezbraci evitând să atingi fața sau ochii. Ne-am descurcat.” Mulți dintre colegii săi au fost infectați și au rămas acasă, fără alte urmări negative.

 

Niciun caz în rândul personalului medical

Un duș la spital, alt duș când vine acasă: aceasta este rutina zilnică pentru Isabelle N. care se culcă devreme după o zi de muncă. Nu îi este frică pentru ea ci pentru cei apropiați... A decis ca fiul ei de doi ani și jumătate să poarte mască în afara casei, la fel ca și ea. „Nu am ieșit decât pentru niște cumpărături mărunte, dar mi-a fost frică să nu transmit virusul, dat fiind faptul că la spital nimeni nu ne testează, cu toate că știm că am putea fi purtători. Regula a fost clară: Atât timp cât nu aveți simptome, nu vă facem niciun test”.

Dar îi este teamă pentru fiul ei și pentru cei apropiați: „Este greu să nu îmbrățișezi un copilaș...Cred că ar trebui să testăm infirmierii care au avut contact cu pacienții Covid-19, așa cum se întâmplă în Germania, unde testul de depistare este gratuit pentru toată lumea. Nu știu de ce în Belgia încă nu există”.

 

Până pe 3 aprilie nu au existat nici mănuși și nici măști pentru aziluri

Belgia a depășit pe 29 aprilie pragul de 7 500 morți la o populație de 11 milioane de locuitori, cea mai mare rata a mortalității din lume raportată la populație (650 de morți la un milion de locuitori, față de 353 în Franța, 170 în Statele Unite, 76 în Germania, 12,5 în Grecia și mai puțin de 5 în Maroc).

Mai mult de jumătate dintre cei decedați se află în aziluri sau locuințe unde se oferă îngrijire medicală pentru pensionari. Abia din 10 aprilie a început testarea celor aflați în astfel de stabilimente, ajungându-se la un maximum de 95 236 de teste pe 28 aprilie. Aceste stabilimente au devenit adevărate focare epidemice, astfel încât armata a fost nevoită să intervină în câteva cazuri pentru a remedia situația în rândul personalului de îngrijire, unii dintre infirmieri fiind bolnavi, alții decedați.

„În aziluri situația ar fi trebuit să fie tratată mai serios”, estimează Isabelle N. „La noi, 8 pacienți din 20 vin de la azilul de peste drum... Unii infirmieri de la Spitalul universitar au fost nevoiți să întărească echipa de îngrijire din aziluri, dar nu a fost luată nicio măsură de protecție: nici mănuși, nici măști, situația rămânând neschimbată până în vinerea dinaintea Paștelui.”

 

Asistență până la ultima clipă

Persoanele în vârstă contaminate cu coronavirus au fost transferate la spital, unde nu toate cazurile cu pacienți de peste 80 ani au fost intubate. „Familiile ne-au spus să nu abandonăm. Pacienții și familiile în Belgia au dreptul să hotărască singuri și ca atare să semneze un document în baza căruia pacientului i se pot administra analgezice. Le-am asigurat tot confortul, fără a-i lăsa cu ventilatorul deschis, la vârsta lor. Să intubezi pe cineva de 86 ani nu este posibil din cauza sechelelor: pierderea masei musculare și dificultățile de recuperare la nivel respirator, sau scoaterea din coma indusă pentru bolnavi ca să poată respira, sunt mai dificile...”

Dar de zece zile a apărut încă o problemă: Centrul a anulat consultațiile și întâlnirile cu privire la alte patologii până pe 13 mai. Spitalul este „pe jumătate gol și în prezent suntem în șomaj tehnic, plătiți doar cu 70% din salariu, totalul ridicându-se la 1800 euro net în cazul meu.” Isabelle N. percepe toată situația ca fiind nedreaptă, în măsura în care alți funcționari, care nu s-au aflat pe frontul sanitar și nu au avut contact cu pacienții, au salariul întreg.

Dar Isabelle N. nu are niciun regret. Ea a ales această meserie mai mult întâmplător, urmând exemplul unei prietene care  urma școala de infirmiere. „Mi-a plăcut din prima și nu aș schimba această meserie pentru nimic în lume”, spune ea.

Ce a determinat-o să continue? „Recunoștința pe care ți-o arată pacienții, chiar și cei care „au norocul” să iasă din spital abia după șase săptămâni. Și mai mult, este vorba de munca în echipă.  Îi avem lângă noi pe medici, pe kinetoterapeut, pe anestezist. Fiecare dintre ei își aduce contribuția pentru a ajuta pacientul”.

 

Traducere de Smaranda Teodoriu, după articolul publicat de rfi.fr semnat de Sabine Cessou