Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Raheleh, infirmieră în Iran: „Ni se spune că moartea se apropie de noi”

iran.png

Raheleh, studentă și infirmieră la un spital din Teheran
Image source: 
rfi.fr

Infirmierii sunt cei care se confruntă primii cu coronavirusul. Din Europa în America, trecând prin Africa și prin Orientul Mijlociu, RFI le dă cuvântul. Iranul este țara cea mai afectată de coronavirus din Orientul Mijlociu, cu aproape 110 000 de cazuri confirmate și mai mult de 6 500 de decese, conform statisticilor oficiale. Raheleh, o tânără de 27 ani, a fost printre primele infirmiere implicate încă de la începutul crizei.

„Primul sentiment pe care-l simțim este frica. Frica de necunoscut: Ce fel de boală este, cum trebuie să procedez, cu ce pot să ajut, care este pericolul la care sunt expus eu și familia mea?”, mărturisește Raheleh, tânăra care urmează cursurile de infirmieră la Teheran.

De cinci ani, pe lângă cursuri, tânăra face practică la spital. Încă dinainte de criza COVID-19, ea lucra la secția de neurochirurgie de la un spital de stat din Teheran. Începând cu 1 martie, pacienții săi au fost transferați peste noapte altundeva iar secția unde lucra a fost printre primele rezervate pentru Covid-19: „La început a fost dificil fiindcă tratarea pacienților bolnavi de coronavirus nu este același lucru cu tratarea pacienților cu probleme neurologice”, explică tânăra de 27 ani. Tânăra a fost nevoită să-și schimbe modul de lucru foarte rapid: „Nu am avut timp pentru sedințe de informare sau de formare. Ne-am lămurit individual și am început să ne transmitem unul altuia informații”, spune Raheleh.

A început astfel să facă naveta zi de zi între spital și casă, trăind cu stresul să nu-și contamineze părinții. „De fiecare dată când mă întorc acasă îmi asum riscul că aș putea să-i contaminez pe ai mei. Unii dintre colegii mei și-au trimis copilul și soțul să locuiescă la bunici pentru a nu-i expune. Deși părinții mei sunt conștienți de pericolul la care sunt expusă prin intermediul meseriei mele, îi văd că stau mereu cu grijă de fiecare dată când plec dimineața la muncă și când mă întorc seara înapoi”, spune ea.

„Cu douăzeci de secunde înainte era conștient și dintr-o dată nu mai este”

„La început a venit foarte multă lume. Cum tușeau prima dată, erau siguri că au coronavirus și că trebuie să vină la spital”, își amintește Raheleh. Tânăra infirmieră spune că toți pacienții care manifestau simptome au fost internați și izolați, în așteptarea rezultatelor testării. „Cea mai mare parte dintre rezultate erau negative”, precizează ea.

Abia după ce informațiile cu privire la boală, la simptome, la metodele de protecție, au fost difuzate în special prin intermediul  rețelelor sociale, a mass-mediei și a medicilor, numărul pacienților de la spital s-a diminuat. „De atunci, cei care veneau erau în general pozitivi și se aflau într-o stare mai gravă”, povestește tânăra.

Astfel, la jumătatea lui aprilie, aproape tot spitalul era plin de bolnavi de coronavirus. Raheleh vede în jurul ei pacienți de toate vârstele și observă cum rata mortalității crește: „Un sentiment îngrozitor pe care nu ai cum să-l uiți este acela când vezi cum starea unui pacient se înrăutățește și în final moare, în condițiile în care cu o oră mai devreme vorbea și era perfect conștient.”

Infirmiera își aduce aminte în special de un bărbat de 65 ani care avusese antecedente de insuficiență cardiacă. „Starea de sănătate a bărbatului se agrava. La un moment dat, ventilarea plămânilor era atât de scăzută încât a trebuit intubat. Încă era conștient dar îi puteam citi frica în ochi, ca și cum ar fi simțit că urmează una dintre ultimele clipe. După injectarea cu  prima doză dintr-un produs cu efect anestezic, a făcut un infarct. Douăzeci de secunde înainte era conștient și dintr-o dată nu a mai fost. Mi-a fost foarte greu în acel moment, încă am în față privirea bărbatului”, mărturisește tânăra emoționată.

În schimb, primul pacient vindecat a dat din nou speranță echipei. „Atunci ne-am dat seama că era posibil să-i vindecăm pe pacienți, așa că am depus și mai mult efort”, afirmă aceasta. De altfel, odată ce crește numărul de vindecări, atunci și populația se liniștește. „La început, oamenii își spuneau: Am coronavirus, deci am să mor”. Apoi, pe măsură ce vedeau că oamenii din jurul lor se însănătoșesc, această idee de moarte inevitabilă a dispărut.

 

Lipsă de personal specializat

Sistemul de sănătate iranian este unul dintre cele mai bine dezvoltate din Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, guvernul a întârziat să ia măsuri, ceea ce a dus la explozia numărului de cazuri confirmate. Sancțiunile americane complică totodată lupta împotriva virusului, afectând aprovizionarea cu material medical din străinătate, întrucât Teheranul nu are acces la piețele financiare.

Pe 31 martie, Europa a folosit pentru prima dată sistemul de troc Instex ca să furnizeze material către Iran pentru a evita embargoul. Raheleh nu dorește să comenteze acest subiect dar poate confirma că „a simțit efectele sancțiunii”. Aceasta afirmă că la secția ei nu au lipsit niciodată materiale de protecție, dar erau în număr limitat: „Unii colegi au fost nevoiți uneori să ne ofere echipamentele lor pentru ca noi să putem fi lângă  bolnavi”. Infirmiera insistă pe ideea de solidaritate și efort din partea iranienilor: „Companiile farmaceutice au început să producă în principal geluri antiseptice. Facultatea de farmacie a Universității noastre a început și ea să producă aceste tipuri de produse”.

Conform tinerei studente, spitalul a trebuit să facă față unei lipse foarte mari de personal de îngrijire. „S-au făcut  angajări, iar spitalele chiar au reluat legătura cu personalul ieșit la pensie dar nu a fost de ajuns. Bolnavii de coronavirus au nevoie de îngrijire uneori 24 ore din 24”, explică infirmiera care a fost nevoită să facă gărzi suplimentare: „Volumul de muncă era prioritar dar, chiar și așa, a fost greu să compensezi”. În fața acestei urgențe, universitatea a decis să solicite sprijinul voluntarilor. „La fiecare gardă, câte un voluntar își ia sarcina de a verifica dacă pacienților nu le lipsește ceva. Acesta îi ajută pe pacienți să mănânce și să meargă, iar dacă constată că ceva nu este în regulă vine să ne informeze ca să putem acționa în consecință”, explică Raheleh.

Pe lângă volumul de muncă, presiunea psihologică resimțită de infirmieri este mare. „Cu toții simțeam aceeași frică, dar nu spuneam nimic, o păstram în noi. Preferam să facem glume ca să schimbăm atmosfera”, explică tânăra. Ea spune totodată că după fiecare două săptămâni, la fiecare secție s-au introdus ședințe de psihologie. Astfel, personalul de îngrijire a fost invitat pe un grup de WhatsApp  administrat de un psiholog. „Ne-am dat seama că și colegii noștri au aceleași griji ca și noi și că nu suntem singurii. Acest lucru a redus din stres”, afirmă aceasta.

 

Eroii societății

Dar mai mulți colegi ai săi  au fost contaminați de virus și au fost internați la secția ei. „Odată însănătoșiți, s-au întors la muncă”, spune ea. Acești eroi sunt aplaudați de populația iraniană: „Munca noastră este evidențiată. Oamenii au mai mult respect pentru ceea ce facem. Acum oamenii înțeleg mult mai bine caracterul indispensabil al meseriei noastre”, afirmă Raheleh încântată.

Populația iraniană a adus totodată un omagiu, pe rețelele sociale mai ales, mai multor infirmieri  decedați când erau la muncă. Narjez Khanalizadeh, 25 ani, este prima persoana decedată în rândul personalului care lucra în provincia Gilan. Deși a ieșit pozitiv, rezultatul testului său nu a fost dezvăluit decât la o săptămână după deces. Pe rețelele sociale, internauții au denunțat lipsa de material de protecție pentru personalul de îngrijire și tendința regimului de a mușamaliza decesele provocate de coronavirus.

Pentru Raheleh, viața nu va mai fi la fel după această criză sanitară: „Decesul colegilor noștri ne-a afectat și mai mult. Ni se spune că moartea nu e așa departe de noi. Suntem cu atât mai conștienți de ce se întâmplă în jurul nostru. Suntem mult mai atenți la igienă și avem senzația că pe orice punem mâna ar putea să-i contamineze pe alții, iar acest lucru ne bulversează viitorul și felul în care percepem viața.”

 

Traducere de Smaranda Teodoriu, după articolul publicat de rfi.fr, semnat de Sara Saidi