Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Luca Niculescu, ambasadorul României la Paris: Cei mai mulți dintre cei care ajung să lucreze la RFI România nu mai pleacă

luca_niculescu.jpeg

Luca Niculescu
Luca Niculescu

Nu a fost chiar de la început în redacţia RFI Romania – a sosit doi ani după crearea Radio Delta, precursorul lui RFI Romania – dar foarte repede a devenit „vedeta” radioului, imaginea RFI Romania. Luca Niculescu, pentru că despre el este vorba, a întruchipat radioul aproape un sfert de secol, fiind mai întâi redactor şi apoi redactor-şef al postului. Din ianuarie 2016, jurnalistul devenit diplomat, mai exact ambasadorul României în Franţa, post pe care îl ocupă şi azi. Vasile Damian a stat de vorbă cu fostul său coleg pentru a-i evoca parcursul, amintirile şi istoria RFI Romania.

Vasile DAMIAN: Se împlinesc 30 de ani de când a apărut RFI România, mai exact Radio Delta pe vremea aceea, în peisajul mediatic românesc. Ai fost unul dintre primii, dacă nu chiar primul jurnalist de acolo. Cum ai ajuns la RFI România? De ce RFI România?

Luca NICULESCU: Nu am fost primul. Eu am ajuns în 1992 în vară. Echipa era deja din 1990 aici. Cornel Ion, care este în continuare directorul stației, poate să îți explice toată istoria între 1990 și 1992. Acum cele două date par apropiate, dar atunci, doi ani reprezentau foarte mult. Cei care se aflau în redacție de la început, de la sfârșitul anului 1990, pentru mine erau oameni cu multă experiență. Eu eram student la Facultatea de jurnalism din București, care avea sediul chiar lângă RFI România. Radio Delta se numea pe atunci.

V.D: La Leu, nu?

L.N: La Leu, exact. Noi eram în fosta Ștefan Gheorghiu, iar Radio Delta în căminul în care stătuseră studenții de la Ștefan Gheorghiu și acum stăteau studenții de la electronică. Și în ultimele camere ale ultimului etaj, camere de studenți, de cămin, se găsea acest post de radio. Povestea pentru mine a fost destul de simplă. Eram la sfârșitul primului an de facultate și trebuia să facem un stagiu. Căutam un stagiu. Aveam un profesor francez, Marc Capelle care venea de la Facultatea de jurnalism din Lille. M-a întrebat de ce nu încerc un stagiu la acest post care a apărut de curând, care este făcut de Radio France Internationale, pentru că eu sunt francofon, iar acolo se vorbea limba franceză și sigur vom găsi puncte în comun. Pur și simplu am sunat și am spus că mă interesează un stagiu. Mi-au dat o întâlnire. Țin minte și acum că am urcat cele 11 etaje pe jos. Era o zi frumoasă și foarte călduroasă de vară. S-au deschis două uși de metal grele și mi-a deschis Cornel Ion, care era directorul de știri pe atunci, redactorul șef. Am avut o discuție cu el şi așa mi-am început stagiul la Radio Delta. L-am terminat, iar în toamnă m-au sunat de la radio ca să mă întrebe dacă nu aș fi interesat să particip la un concurs. Aveau un post pe care îl scoteau la concurs. Am fost mai mulți candidați, dar eu am reușit să obțin acel post. Am fost foarte fericit. Așa a început o poveste dragoste, putem să spunem. Sigur că în primul rând este o poveste profesională, dar și de dragoste, care nu s-a mai încheiat decât în 2015.

V.D: Ce însemna pe vremea aceea Radio Delta în peisajul mediatic al României anilor 1990? Însemna ceva deja?

L.N: Erau puține radiouri atunci. Erau trei sau patru radiouri în tot Bucureștiul. Vorbesc în niște termeni pe care cei tineri sigur nu îi vor înțelege. Atunci aveam două tipuri de frecvențe, banda est și banda vest. Banda est era banda de frecvențe moștenite din timpul epocii comuniste, care începea pe la 60 MHz și se termina pe la 90. Banda vest începea pe la 90 MHz și se termina pe la 106 – 107. O vreme aceste două sisteme au mers în paralel. Acum toate radiourile din România sunt pe banda vest. Noi, Radio Delta, împreună cu încă un radio, Radio Nova, care după puțină vreme a încetat să existe, eram pe banda vest. Mai erau două radiouri, Radio Contact și Radio Unifan, care după aceea a devenit Uniplus, poate mă înșel, dar cam așa era denumirea, erau pe banda est. Cei care aveau radiouri noi, moderne, ne puteau asculta pe noi. Ceilalți, cei mai mulți, care aveau încă radiourile din timpurile comunismului, ascultau celelalte radiouri. Erau patru radiouri, dar de multe ori nu puteai să asculți decât două. Bineînțeles că era si Radio România, radioul public. Multe radiouri difuzau doar muzică. Noi difuzam muzică și știri. Aveam programe informative foarte solide pe care le realizam, fie în redacția de la București, fie programele pe care le transmiteați voi, cei de la Paris. Apoi mai erau multe întreruperi în timpul programelor, în care retransmiteam informațiile în limba franceză care veneau direct de la Paris. Era un radio român și francez. Câteodată se asculta în română, câteodată în franceză. După aceea situația a evoluat. Am făcut în așa fel încât să nu mai existe plaje românești întrerupte de limba franceză. Pentru ascultători era câteodată complicat să știe când ascultă în română, când în franceză. Cred că de atunci era un radio interesant. Noi de străduiam să îl facem să fie interesant. Chiar și atmosfera din redacție era foarte specială. Pe de o parte, eram toți foarte tineri. Cred că cel mai bătrân avea 25 de ani. Dar, era o atmosferă destinsă. În același timp eram conștienți că vrem să facem jurnalism serios. Făcuserăm toți ori studii de jurnalism, ori stagii aici la RFI sau în alte posturi din Franța. Știam ce înseamnă jurnalismul serios, de calitate. Aș spune că aveam o atmosferă în același timp destinsă și serioasă.

V.D: Ai evocat stagiile făcute aici în Franța. Dacă nu mă înșel ai făcut și niște studii la Strasbourg şi la Bruxelles. Te-au ajutat în cariera ta ulterioară de journalist? Dacă da, în ce fel?

L.N: Da, sigur, a fost o perioadă foarte interesantă. Eram deja de trei ani la Radio Delta. Lucram, dar făceam facultatea în paralel. Faceam jurnalism toată ziua, dar îmi plăcea atât de mult! La sfârșitul facultății s-a ivit posibilitatea să pot face acest master de jurnalism european la Centrul Universitar de Jurnalism din Strasbourg, o școală foarte serioasă. Jumătate din master se făcea în Franța, jumătate în Belgia pe lângă instituțiile europene. Atunci am învățat primele lucruri despre Europa. Eram în 1995. România nu era încă în vreun proces de extindere. Eram membru asociat al Uniunii Europene. Dar negocierile de aderare au început la sfârșitul lui 1999. În 1995 sigur că noi doream să aderăm, dar răspunsul încă nu era un DA ferm. Am învățat multe despre instituțiile Uniunii Europene. Mi-a plăcut foarte mult acest master. Am avut ocazia să întâlnesc mari jurnaliști cu care am lucrat, printre care și Quentin Dickinson, care era șeful biroului Radio France și Radio France Internationale de la Bruxelles. Cu el am lucrat multă vreme. Recunosc că la sfârșitul stagiului mi-am pus întrebarea dacă să încerc să rămân la Bruxelles sau aici în Franța pentru că mi se părea că pot face un jurnalism foarte bun. Quentin a fost cel care mi-a dat o replică importantă în viața mea, din moment ce îmi amintesc și acum, 25 de ani mai târziu. Mi-a spus că sigur pot rămâne în Franța, îmi voi găsi ceva de lucru, mă descurc bine în franceză, dar dacă mă întorc în România, acolo totul era de făcut, de construit și credea că voi avea experiențe mai interesante, că voi fi mai util jurnalismului din România decât aș putea fi jurnalismului din Franța. L-am ascultat. M-am întors. Imediat după aceea am început să lucrez pentru RFI și în limba franceză, să fiu corespondentul în limba franceză al RFI în România. Nu am regretat nicio secundă că m-am întors.

V.D: Te-ai întors în România, dar lucrând la RFI ai fost nevoit, vrând, nevrând, zi de zi, să colaborezi cu echipa de la Paris, care exista de dinainte, de ani de zile. Cum a fost această colaborare între două lumi diferite, oameni care erau din emigrația veche la Paris, mai în vârstă, voi tineri și entuziaști la București? Cum s-a petrecut colaborarea? A fost tot timpul lină sau nu?

L.N: Vorbesc doar pentru mine acum. Aveam un fel de admirație față de ei și în același timp un fel de temere. Pe unii dintre ei îi pusesem pe soclu. Lucra Matei Vișniec și era printre cei mai tineri atunci. Lucrează și astăzi, dar Matei Vișniec era și atunci un mare nume. Lucra Alexandru Papilian. Era șeful secției române. Lucra Mircea Iorgulescu, un mare critic literar plecat din România în vara lui 1989. Erau și alte nume. Nu o să îi citez acum pe toți. Știi cum e. Întotdeauna când citezi e cineva de care uiți și mai bine nu îi citez. Era Ion Stănică, care avea o voce de radio excepțională. Într-un fel simțeam că avem ce să învățăm de la ei. Aveam de învățat. Pe de altă parte, părea că ei ne priveau ca pe niște puști, ceea ce și eram, si nu foarte serioși, ceea ce nu era adevărat pentru că ne implicam foarte mult. Nouă ni se părea nu că știm mai mult jurnalism decât ei, dar că noi știm jurnalismul de teren pe care îl trăim în România, unde se întâmplau o mie de lucruri atunci. Vasile, îți amintești că fuseseră mineriadele. Avuseserăm schimbări de guvern în condiții complicate. Noi trăiam toate acestea. Noi făceam reportaje despre asta. Nouă ni se părea că ei stau la Paris în condiții bune, în timp ce munca adevărată de jurnalism este aici. Oricum, a existat în mod natural o apropiere între cele două redacții. Am început să lucrăm, să intervenim în emisiunile voastre. Apoi, voi, cei de la Paris, ați început să interveniți în emisiunile celor de la București. Și apoi a existat voința politică, voința conducerii RFI de a apropia cele două redacții și de a apropia cele două programe. Îmi amintesc de jurnalele pe care le făceam în comun, diminețile, cele cinci minute de la București cu actualitatea internă, cinci minute de la Paris cu actualitatea internațională, liniile telefonice care mai cădeau. Dar, încet, încet s-a creat acest radio care e acum și care, într-adevăr, după cum o spune și sloganul pe care îl văd zilele acestea pe rețelele de socializare, e un radio care a însoțit procesul democratic din România creat în 1990. Este, totuși, una dintre puținele media, care 30 de ani mai târziu, nu numai că există, dar există într-o formă foarte bună.  

V.D: În cei peste 25 de ani pe care i-ai petrecut la RFI România, înainte Radio Delta, cu siguranță că ai păstrat amintiri despre niște momente dificile în viața noastră de ziariști, altele mai hazlii, mai cu umor. Poți să ne dai două exemple? O amintire proastă pe care ai vrea să o uiți, dar nu ai uitat-o nici până azi și una mai simpatică.

L.N: Cum spui, în 25 de ani de presă ai trăit tot. Evenimentele cele mai tragice au fost când mi-am pierdut colegi, acum câțiva ani când au murit colegi în Mali, când a murit Johanne Sutton în 2001 împușcată în Afganistan. Sunt momente de mare emoție în care nu mai e nimic de spus. Au fost și alte momente mai grele în timpul unor reportaje. Eu am fost la un moment dat în 1999, un an foarte plin din punct de vedere jurnalistic, în Iugoslavia, să o înlocuiesc pe Catherine Monnet care era o ziaristă foarte bună de la RFI. Am înlocuit-o eu și am stat câteva luni în Iugoslavia. Era imediat după război. Nu era întotdeauna foarte simplu. Tot în 1999 îmi amintesc de venirea minerilor către București. Împreună cu un coleg de la Agenția France Press, Călin Neacșu, am fost împreună alături de minerii de la Petroșani până la Râmnicu Vâlcea, unde se semnase celebra pace de la Cozia între premierul Radu Vasile și liderul minerilor. Stătuserăm aproape șase zile cu ei în tot acel drum foarte lung prin defileului Jiului  într-o mașină în care nu aveam căldură. Câteodată se mai urcau și niște mineri cu noi. Nu au fost momentele cele mai simple. Îmi amintesc că chiar la sfârșit când s-a anunțat încheierea acordului între mineri și premier eram în piața din oraș încercând să fac câteva interviuri. Țin minte că eram cu o jurnalistă de la Antena 1 și minerii au devenit agresivi cu noi. Am scăpat doar cu cîteva lovituri pe o haină groasă de piele pe care o aveam atunci. Acestea sunt momente pe care nu le uiți și nu au fost cele mai plăcute, dar au fost foarte bogate din punct de vedere jurnalistic. Din fericire și momentele plăcute sunt multe. Se întâmplă câteodată să fie greu de controlat momentele de râs. Câteodată ești la microfon în direct, se întâmplă ceva și toată lumea în studio începe să râdă și nimeni nu se poate opri. Una dintre primele mele ieșiri la microfon a rămas cunoscută. Și acum mai sunt colegi care își amintesc de acea enormă bâlbă, de acea enormă gafă pe care am făcut-o. Eram foarte emoționat și trebuia să citesc un jurnal în care să anunț că au crescut prețurile la medicamente. Pe vremea aia, în 1992 se întâmpla destul de des. Era o inflație foarte mare. Eu eram atât de emoționat. Era a doua sau a treia oară când prezentam jurnalul. În loc să spun „noi creșteri de prețuri la medicamente”, am spus „noi creșteri de preșteri, mă scuzați, noi crețuri de prețuri la medicamente”. A fost foarte greu să mai continui jurnalul. Tehnicianul care dădea drumul la sunet pur și simplu s-a prăbușit de râs, ceea ce mi-a asigurat o celebritate spontană aș spune.

V.D: Ca redactor șef al echipei de la București ți-ai propus multe de-a lungul carierei, ce planuri să faci , erai foarte inventiv, implicat în diverse lucruri. E ceva, până la urmă, pe care ți l-ai propus să-l faci și nu ai reușit? Ai vreun regret, un pariu necâștigat?

L.N: Nu cred. Întotdeauna când privești lucrurile retrospectiv par așezate. Sigur că au fost momente în care aș fi vrut să se întâmple lucrurile altfel. Dar cred că radioul s-a dezvoltat foarte bine. Au fost momente în care am fi vrut să se dezvolte mai repede, dar un radio are nevoie frecvențe ca să poată emite și în alte orașe, de exemplu. Acum RFI România este prezent în multe orașe, dar nu a fost întotdeauna cazul. Mi-ar fi plăcut să putem obține frecvențe mai rapid în unele orașe, mai ales că știam că avem programe de calitate. Mi-ar fi plăcut ca ele să poată ajunge și la ascultătorii din alte orașe. Altfel cred că RFI România este acolo unde trebuie să fie. Este un radio serios. Este un radio reper. Este un radio care rezistă de 30 de ani într-un peisaj mediatic complex cum este peisajul din România. Este o fereastră pentru a vedea ce se întâmplă nu numai în România, ci și în restul lumii. Este o punte în relația dintre România și Franța. E un radio foarte bogat. E și un cadru foarte frumos de lucru. Gândește-te că cei mai mulți dintre cei care ajung să lucreze la RFI România nu mai pleacă.

V.D: O ultimă întrebare. Am vorbit mult despre amintiri, despre ultimii 30 de ani. Chiar dacă nu mai ești printre noi în echipa acestui radio, ce ți-ai dori pentru RFI România în următorii 30 de ani?

L.N: O să spun o banalitate, dar îmi doresc să continue pe drumul pe care este acum. Să rămână același radio credibil, serios. Să își diversifice, cum o face deja, modalitățile de exprimare. Acum este un radio, dar nu numai un radio. Are un site bun. Sunt multe momente video pe care le văd preluate, retransmise, se comentează despre el. Cred că tocmai calitățile care l-au făcut să fie ceea ce este acum vor face ca el să existe și peste 30 de ani. Sper cu tine la Paris și cu colegii de la București, la București. Și să ne facă plăcere în continuare să îl ascultăm și să învățăm întotdeauna din programele RFI, care sunt mai bogate decât altele din alte media. Evident că sunt foarte subiectiv în ceea ce privește RFI România. Recunosc această subiectivitate. Mi-o asum. Nu pot să-i urez decât lucruri foarte bune și la mulți ani.

 
Luca Niculescu intervievat de Vasile Damian