Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Exclusiv RFI România: Vreți sa aflați unde a dispărut străbunicul din Primul Război Mondial?

christophe_woehrle.jpg

Christophe Woehrle
Christophe Woehrle

Ce știți dumneavoastră despre bunicul sau străbunicul dumneavoastră care era tânăr sau bărbat în floarea vârstei în Primul Război Mondial. Fără îndoială a fost înrolat și a luptat în bătăliile din 1916-1917. 

S-a mai întors de pe front? Jumătate de milion de oameni au fost uciși, răniți sau dați dispăruți. Un istoric francez a identificat cu nume și prenume 1.287 de soldați români care nu s-au mai întors niciodată la ai lor pentru că au fost luați prizonieri, puși la muncă silnică și, istoviți de boli și oboseală, au murit și au fost îngropați în pământul Alsaciei, parte a Germaniei la vremea respectivă.

Aceștia se odihnesc în cimitirul de la Soultzmatt, un sătuc alsacian, unde îi vizitează de când era copil, istoricul Christophe Woehrle. Opt ani i-a luat cercetătorului să afle identitatea fiecăruia dintre ei.

Un interviu de Ana Maria Florea Harrison.

 

 

 

Christophe Woehrle: Soldați români ajung în timpul Primului Răzoi Mondial în Alsacia, aduși de armata germană. Sunt prizonieri de război, majoritatea sunt îngropați aici, pe pământul nostru, în cimitirul în care mă ducea mereu străunicul meu. În acest cimitir, unde mergeam cu el, sunt îngropați 687 prizonieri de răzoi români. Mai este un cimitir la Agneau, dar cel de care vorim este la Soultzmatt, un sătuc din Alsacia unde a existat un mare lagăr de prizonieri români. Aici sunt îngropați acești oameni, uneori ca soldați necunoscut, alteori cu nume scrise incorect. O dată pe an, străunicul mă ducea în acest cimitir și am fost, de mic copil, intrigat de prezența acestor soldați români care se odihnesc în pământul alsacian.

Reporter: Iar străbunicul dumneavoastră a fost în Primul Război, la vremea aceea Alsacia era nemțească... el, ca francez, a fost încorporat în armata germană...

Christophe Woehrle: E complicat, el nu era francez, locuitorii Alsaciei au devenit germani din 1871. După războiul franco-prusac, Alsacia a fost atașată Germaniei.

Reporter: Cetățean german, dar din punct de vedere etnic, străbunicul era francez?

Christophe Woehrle: Dificil de răspuns, el s-a născut în Germania așadar, în 1894, la 20 de ani după ce Alsacia redevine germană, deci s-a născut german. Vorbea germană, a făcut școala în limba germană. E o istorie lunga, din 1648, până la Războiul Franco-Prusac, Alsacia a fost franceză, iar alsacienii aveau acestă afecțiune bineînțeles, la momentul respectiv, pentru Franța. A fost întrolat în armata germană și merge să se bată pentru patrie. Dar el nu e un german feroce, el nu vrea să moară pentru acestă țară care este a sa, dar nu neapărat a sa. A fost făcut prizonier în Rusia, a evadat și a fost repatriat în Franța, unde a devenit el însuși prizonier de război alsacian în Franța. Știu, este complicat... Răzoaiele sunt foarte complicate.

Reporter: De aici vine atașamentul său față de acești soldați români îngropați în Alsacia. Îl emoționa povestea lor...

Christophe Woehrle: Da, el îl însuși lăsase în urmă mulți camarazi, prizonieri în Rusia. Acest cimitir îi amintea de prietenii lui, de toate aceste orori pe care le trăise pentru că participase la bătălii mari în Rusia. Ne putem da seama cam care erau condițiile acolo, în 1916, și ce orori trăiau oamenii zi de zi ca prizonieri de război. El a fost marcat toată viața de acest lucru și mi-a transmis această sensibilitate. Când mi-am reluat studiile și am urmat istoria, subiectul meu a fost prizonierii de război pentru că e ceva care mă emoționează.

Reporter: În România se știe prea puțin, eu nu știam, că soldați români au fost luați prizonieri de răbzoi în Primul Răzoi Mondial și duși în Alsacia.

Christophe Woehrle: S-au făcut prea puține studii pe acestă temă, a lucrat la ea un istoric francez, Jean Nouzille, dar el nu a aprofundat, nu a mers pe fiecare individ în parte, ci a făcut o lucrare generală, pulicată în Franța, în anii 1990... în anii aceia poate că România avea alte probleme de rezolvat în loc să-și amintească de orele Primului Război Mondial. Țara ieșea dintr-o perioadă foarte dificilă și poate că nu era timpul potrivit pentru acestă lucrare. Acum, românii au dreptul să știe. În plus, există și alte mijloace de informare.

Dumneavostră sunteți dovada în acest sens pentru că îmi permiteți, grație radioului și a site-ului, să ajung la mult mai mulți oameni decât era posibil în 1990.  Eu lucrez pe prizonieri individual, mă concentrez pe fiecare dintre cei 1.287 de prizonieri morți în Alsacia pentru a afla unde s-au născut, cum au ajuns aici...

Reporter: Cine sunt acești oameni? Mi-ați spus că majoritatea erau țărani...

Christophe Woehrle: Majoritatea sunt țărani, încorporați și trimiși pe front imediat ce România a intrat în război, pe 27 august 1916. Au fost luați prizonieri în luna noiembrie 2016... sunt, în principal țărani din sătuce din Carpați.

Reporter: Cad prizonieri și sunt tratați foarte prost de nemți... deoarece nemții îi consideră trădători. La vremea respectivă, familia regală a României este germană, foarte atașată la Germania. Imi povesteați că acești oameni plătesc prețul intrării în război a României de partea Antantei...

Christophe Woehrle: Regele dumneavoastră, Carol I, este un Hohenzollern, iar el era favorabil intrării în război a României de partea trupelor germane și autro-ungare. Guvernul său nu este, însă, de acord și decide să păstreze neutralitatea. Când Carol moare, este succedat de Ferdinand, iar Regina Maria, o englezoaică, vrea să se alăture Antantei, adică Franței, Angliei și Rusiei. Ferdinand o va asculta, Maria este o persoană foarte puternică care îi influențează deciziile.

Era, pe de altă parte, o dorință a românilor să anexeze teritorii despre care consideră că le aparțin, precum Transilvania. Românii intră în război convinși că vor fi ajutați de ruși, de francezi, dar, în afara Misiunii Berthelot care vine doar ca să salveze mobila, după cum spun eu, rușii nu vor putea interveni pentru că la ei este revoluție, nimic nu se petrece așa cum fusese prevăzut, România se prăbușește, iar germanii ajung rapid la București. Guvernul este forțat să se refugieze la Iași. Este sfârșitul visului românesc.

Dar Maria era o femeie foarte hotărâtă și va munci ca România șă-și păstreze locul pentru ca atunci când se va sfârși războiul, să-i poată apăra interesele, să meargă la Paris. Ceea ce a și făcut. Grație ei, România iese din război mare, dar acești prizonieri au plătit prețul deciziilor politice.  Nu a existat, însă, o dorință a germanilor de a-i extermina, nu trebuie să greșim în acestă privință.

Reporter: Nu suntem în Al Doilea Război Mondial.

Christophe Woehrle: Exact. Nu există voință de exterminare, dar sunt tratați foarte prost pentru că sunt considerați trădători. Au fost luați prizonieri în România și trimiși în Polonia, suntem în plin război, nimic nu este organizat, sunt foarte prost hrăniți... deja erau prost hrăniți pe front, erau epuizați de război... Era foarte frig, iarna anului 1916-1917 este cea mai dificilă iarnă a secolului XX. Acești oameni ajung în Alsacia având o stare de sănătate absolut deplorabilă. În plus, au de-a face cu acestă ură a germanilor. Ce vor aceștia? Ca războiul să se termine, să-l câștige și intră în luptă românii care îi împiedică să obțină victoria, așa că acești prizonieri sunt considerați trădători și tratați foarte prost. Cei care ajung în Alsacia pe 26 ianuarie 1917, sunt deja pe jumătate morți. Sunt toți foarte bolnavi, foarte obosiți, și, în plus, sunt forțați să muncească. Acești oameni se prăbușesc în masă... 8% dintre prizonierii români care ajung în Alsacia, mor între ianuarie și iunie 1917. Este vorba despre acești 1.287 de oameni care vor rămâne îngropați la noi.

Reporter: Câți prizonieri au ajuns, în total, în Alsacia?

Christophe Woehrle: Nu avem cifrele exacte. Am făcut un studiu aproximativ... au murit în total 2.000, cam 8% din cei veniți, așa că rezultă că au fost transportați în Alsacia între 20.000 și 30.000 de prizonieri. Dar, în ciuda urii și a atitudinei de respingere față de acești români, nemții îi îngrijesc. Când cad, nu sunt lăsați să moară, ci duși la spital și îngrijiți. Dar prea des este prea târziu, sunt mult prea bolnavi și mor.

Reporter: Cam schizofrenă atitudinea germanilor?

Christophe Woehrle: Nu neapărat, soldații sunt totuși oameni. Deși la vremea respectivă, exista în Europa și în lume, filozofia eugenetică, superioritatea rasei. Aceasta nu a existat numai în Germania, era prezentă și în Statele Unite. Românii sunt desconsiderați în plus de germani care se cred rasa superioară, iar românii fac parte din rasele inferioare slave. Ca și rușii care erau tratați, de asemenea, foarte prost.

Reporter: Doar că nu erau slavi, erau latini...

Christophe Woehrle: Sigur că da, dar acest lucru nu are nici o importanță pentru nemți.

Reporter: Spuneți-mi câteva nume de prizonieri identificați... când le vor auzi, românii se vor sensibiliza imediat...

Christophe Woehrle: Când eu, ca francez, am început să lucrez la acest proiect, a fost dificil cu numele. Eu nu pot să fac diferența dintre numele și prenumele românești. Foarte des, românii au nume care servesc de prenume. E foarte complicat pentru cineva care nu e român să înțeleagă cum funcționează acest lucru. Mai întâi, a trebuit să învăț asta.

Am în listă nume foarte comune, precum Stan, Ion, Anghel. Aceste nume revin regulat în listele mele, iar pentru un istoric, acest lucru complică puțin lucrurile... de exemplu, am vreo 7-8 persoane cu numele Ion Stan. Există patru Ion Stan născuți în 1898. Când te uiti pe listele tuturor românilor duși în Germania, adică 300.000, vă dați seama câți Ion Stan găsești în ele? Și nu ai voie să greșești... E foarte complicat.

Mai sunt nume aparte precum Dușmanu, Rotaru, Iugunaru, Răsfughitu, e mai simplu cu aceste persoane. Mai am, desigur, Marin, Florea și persoane care se numesc Marin Florea sau Florea Marin. Destul de complicat pentru un istoric, dar am reușit până la urmă să-i identific pe toți cei 1.287. Știu despre fiecare în parte din ce companie și ce regiment făceau parte.

Să luăm un exemplu la întâmplare din lista mea... Dumitru Valran. El făcea parte din compania a 12-a, regimentul 64 infanterie. Le știu data și locul nașterii. Dumitru Varlan s-a născut în 1890, la Puteni, județul Tecuci. A fost luat prizonier pe 30 noiembrie 1916 la Mățău, județul Argeș. Am numele său de matricolă: 33103. Am numerele de matricola ale aproape tuturor soldaților. Acest detaliu îmi permite să mă asigur că este vorba despre o anumită persoană. Dumitru Varlan e înmormântat la Soultzmatt, această localitate de care v-am vorbit. Se află în mormântul cu numărul 354. Deci am reușit să aflu pentru aproape toți în ce mormânt sunt îngropați.

Reporter: Extraordinar! Ce extraordinară muncă de memorie și de redare a demnității acestor oameni? Cat timp v-a luat să o faceți?

Christophe Woehrle: De opt ani lucrez la acest proiect și încă nu am terminat pentru că încă nu am avut acces la arhivele românești. Este următoarea etapă, dar călătoriile nu sunt acum permise. Trebuie să studiez arhivele românești, chiar dacă acestea nu sunt complete. Dar vreau să merg în să verific în România, în localitățile unde s-au născut, dacă este vorba despre persoana pe care cred eu că am găsit-o sau nu.  Cred că mai am doi trei ani de muncă în România și apoi vom putea reda familiilor și, în primul rând acestor oameni, demnitatea pe care o merită. Să le redăm numele și prenumele.

Reporter: Ați găsit deja familii în România?

Christophe Woehrle: Da, apelurile făcute prin intermediul site-ului dumneavostră au avut rezultate, din fericire. E ceva foarte important pentru familii. Multe nu știu unde a murit bunicul sau străbunicul, iar acum, că avem posibilitatea să aflăm acest lucru, e important să îl facem cunoscut familiilor și să le dăm posibilitatea ca, într-o zi, să vină și să se reculeagă la mormântul acestor eroi.

Oamenii aceștia sunt eroi, ei nu au cerut nimănui nimic. Au fost smulși din familiile lor și trimiși într-un război care nu-i privea în mod special. Au suferit martiriul, au ajuns aici, nimeni nu i-a băgat în seamă, au murit și, adesea, sunt îngropați fără cruce și fără nume. Sunt destine teribile, iar astăzi, la 100 de ani distanță, a venit timpul să îi omagiem. Și noi, alsacienii care i-am primit pe acești oameni pe pământul nostru, nu putem închide ochii și spune că nu s-a întâmplat nimic. Fals. Acești oameni sunt aici, au o poveste, iar astăzi este important pentru România, pentru Alsacia, pentru familii, să pună lucrurile în ordine și să transmită povestea lor generațiilor viitoare.

Reporter: Ce scrie pe mormintele lor, a celor necunoscuți?

Christophe Woehrle: Pe acestea scrie simplu necunoscut, uneori este numele matricol care îmi permite să-i identific. Am reușit să identific și necunoscuți care nu aveau nici o informație pe mormânt, deoarece se află într-un careu specific al cimitirului. Cimitirul de la Soultzmatt a fost creat în 1924, după război, prin grija Reginei Maria. Vedem până unde a mers implicarea Reginei pentru memoria acestor oameni deoarece ea fusese infirmieră pe front. Este evident că a fost afectată de poveștile soldaților. Ea i-a cerut unul cetățean alsacian, Max Dollfus, să adune toate mormintele împrăștiate peste tot în Alsacia, și să le pună în același loc. Când comitetul de lucru a exhumat corpurile, a făcut-o metodic și a pus, de exemplu în același careu, soldații morți în aceeași localitate alsaciană. Prin deducție, dacă am un necunoscut în grup, îmi e de ajuns să știu cine sunt ceilalți... așa am găsit câțiva oameni, altfel, imposibil de identificat.

Reporter: Ați găsit, astfel, soldați de confesiune musulmană, un evreu chiar – acesta este îngropat la cimitirul evreiesc, dar musulmanii sunt în morminte care au cruci ortodoxe... iar dumneavoastră doriți să le redați și acestora demnitatea religioasă.

Christophe Woehrle: E minimul pe care îl putem face. În cimitirele militare din Franța, sutem foarte atenți ca fiecare confesiune să fie vizibilă, cel puțin pe morminte. Chiar și sovieticii au o cruce specială, cu un triunghi, în timp ce musulmanii români au cruci ortodoxe. Pe mine, ca istoric, acest lucru mă șochează. Iar familiile, dacă avem șansa să le găsim, ar fi absolut șocate să vadă că ruda lor e îngropată sub o cruce creștină.

Sigur că e important acest aspect, dar cred că mai important este ca familiile să știe unde sunt îngropați ai lor, decât că pe mormânt este o cruce ortodoxă sau semiluna musulmană. E vorba de greșeli, nu cred că cineva a vrut să ascundă faptul că erau musulmani. Când le citiți, însă numele, și vedeți din ce județ vin, vă dați seama că nu e vorba despre un român ortodox. Dacă pe soldat îl cheamă Abdul Latip, este evident că nu este ortodox... în plus, când acești oameni sunt originari din județul Constanța, e și mai clar, deoarece comunitatea musulmană din România se află în acest județ.

Reporter: Ceea ce simt eu că faceți este că scoateți istoria din cărțile de istorie și o aduceți în familii pentru ca acestea să îi cunoască pe bunicii și pe străbunicii care au plecat în război și au devenit necunoscuți. Reumanizați războiul din cărțile de istorie.

Christophe Woehrle: Ca istoric, trebuie să fiu obiectiv și nesentimental când fac cercetări. Iar primii 8 ani de proiect au fost consacrați acestei munci riguroase de istoric care umblă prin date, cifre și arhive. Dar eu nu pot să rămân neom, iar această poveste m-a emoționat. Ea aparține familiei mele, l-a emoționat pe străbunicul meu, iar eu sunt un istoric militant. Adică nu vreau să las așa istoria, ci vreau să o transmit. Iar istoria aparține generațiilor viitoare pentru a evita să cădem din nou în război. Trebuie să amintești, să reamintești, să re-reamintești ceea ce a fost istoria noastră.

Reporter: Dacă o lăsăm în cărțile de istorie, ea este doar un text, nu mai e reală, oamenii uită, iar eu cred că revenirea extremismului și a naționalismului se întâmplă pentru că istoria a rămas în cărți și texte, a devenit ceva abstract.

Christophe Woehrle:Trebuie să le permitem tinerilor să se atașeze la această istorie. E o istorie veche pentru ei, de 100 de ani, dar redând numele bunicului și străbunicului, ne va permite să atragem atenția tinerilor care își vor spune: uite, acest om este născut în 1899 sau în 1900, deci în 1917 are 17 ani.

Reporter: Aceasta este și vârsta mea...

Christophe Woehrle: Iar la 17, ani vor muri într-un loc oribil, la 2.000 de kilometri de casă și cu ce scop? Ce sens are această moarte? În plus, sunt complet uitați, ceea ce este și mai oribil.

Reporter: Te face să te simți rău...

Christophe Woehrle: Da, te face să te simți rău. Asta șimt și eu care nu sunt român... știți, când am început să lucrez la identificarea celor 1.287 de oameni, intru în intimitatea lor, mă apropii de ei, nu rămân indiferent. Tot văzând nume și morți, morți și tot morți, un istoric este afectat emoțional. Și eu am nevoie pentru propriul meu suflet să pot împărtăși această tragedie.

Iar atunci când întâlnesc un om viu, un descendent care îmi spune: ne-ați adus un răspuns la o suferință care durează în familia mea de atâția ani, iar acum ne permiteți să îi aducem un omagiu rudei, eu simt că munca mea are sens.

Reporter: Ți se face pielea de găină...

Christophe Woehrle: Rezultatul muncii mele a fost pus, acum, într-o carte cu 1.287 de nume pentru care caut un sponsor să o public. Mi-aș dori ca această carte să fie tradusă în limba română și să fie distribuită gratuit în toate orașele din România. Este vorba de un memorial și oricine ar trebui să aibă dreptul să consulte această carte și să vadă dacă bunicul sau străbunicul se numără printre acești soldați.

Vă spun sincer, ați fost primii care au răspuns apelului meu și vă sunt recunoscător, altfel munca mea nu ar avea nici un ecou în România.  Mai e un aspect: eu nu vorbesc decât de cei 1.287 de soldați din Alsacia, dar mai sunt prizonieri români morți în Lorena sau în lagărele din Polonia. Grație cercetărilor mele din Alsacia, a devenit mai ușor să caut alți oameni, alte destine. Sunt oameni care au sunat la RFI si spun că și ei își caută bunicul sau străbunicul, iar eu vreau să îi ajut și pe aceștia. Munca mea nu se va opri aici.

Ajutați-ne să le găsim urmașii acestor soldați. Oricine recunoaște vreun nume din listă este rugat să ne contacteze la email serban.georgescu@rfi.ro sau pe pagina de Facebook RFI România. Vă mulțumim