„Sfîntul închisorilor”, între legendă şi adevăr

Pe de altă parte, presa naţionalistă a vorbit despre un act de curaj, ieşit din comun. Cine a fost, totuşi, Valeriu Gafencu, întemniţat în 1941 şi decedat în 1952 şi care, de curînd, a fost omagiat de poşta din Republica Moldova cu un timbru?

În octombrie 2003, revista „Rost” – editată de Claudiu Târziu, astăzi senator AUR - a publicat un număr special dedicat lui Valeriu Gafencu (24 decembrie 1921 – 18 februarie 1952), prezentat ca o victimă inocentă şi ca „Sfînt al închisorilor”. Supranumele, care a început să circule prin anii 1990, i-a fost atribuit de către Nicolae Steinhardt, intrînd şi în memorialistică penitenciară.

Steinhardt fusese arestat în 1958. Despre Gafencu a aflat din povestirile, colportajele şi zvonurile intrate în folclorul carceral. N-avea cum să verifice relatările despre cel pe care niciodată nu l-a cunoscut, numind-l într-o notă „Sfîntul închisorilor”. Sintagma a fost preluată şi vehiculată apoi în alte publicaţii, inclusiv în numărul special al revistei neolegionare, „Permanenţe” (nr. 2, 2017) care îl descria ca „răstignit al neamului românesc”, „apărător al ortodoxiei” şi „martir” care merită a fi sanctificat.

Numele lui Gafencu este instrumentalizat de mai toate grupuleţele naţionalist-radicale. La manifestaţia coronascepticilor care a avut loc pe 20 martie la Bucureşti, reprezentantul Asociaţiei Calea Neamului a spus că cei prezenţi demonstrează şi „pentru Valeriu Gafencu”.

Faptul că Gafencu a fost condamnat politic pentru participarea la aşa numita „rebeliune legionară” este bagatelizat în hagiografiile care i-au fost dedicate autorului poeziei „Imnul biruinţei” în care-şi exprimă, fără ocolişuri, crezul ideologic:

„Din zbuciumul şi suferinţa noastră

Se-nalţă-n zarea albastră

Ca o catapeteasmă-n sărbătoare

Imnul biruinţei legionare.”

Sursa primară pentru o serie de mituri legate de Gafencu este Ioan Ianolide (1919-1986), autorul unei cărţi memorialistice, apărută postum, care în perioada post-comunistă a cunoscut o largă răspîndire. (Cf. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, 1982, Aiud, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna. Cuvânt înainte de Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2006. A se vedea şi scrierea hagiografică: Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise. Prefaţă de arhiepiscopul Andrei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007).

Valeriu Gafencu, născut într-un sat din actuala Republică Moldova, a fost şeful tineretului legionr (F.D.C.) din Basarabia (Gh.Buzatu / Corneliu Ciucanu / Cristian Sandache, Radiografia Dreptei Româneşti 1927-1941, Editura FF Press, Bucureşti, 1996, p. 100).

Gafencu, transformat astăzi în prototipul categoriei aşa numiţilor „Sfinţi ai închisorilor”, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru instigarea unor tineri din Iaşi de a participa la rebeliunea din 1941 şi înarmarea unui elev (ACNSAS, P 013125, vol. 1, f. 606, f. 629) - dar şi pentru recrutarea unor elevi de la Liceul Militar, mijlocită de Paul Miron şi Mircea Bulibaşa, cît şi pentru organizarea unei şedinţe legionare în viile din regiunea Copou din Iaşi (ACNSAS, P 013138, vol. 1, f. 37). În limbajul justiţiei, din 1941, toate acestea au fost rezumate în formula: „crimă de constituire de asociaţiune şi activitate legionară potrivnică ordinei existente în Stat” (Sentinţa nr. 2374/ 941 a Curţii Marţiale a Corpului 4 armată din 2 decembrie 1941, ACNSAS, P 013138, vol. 1, ff. 105v-106).

Paul Miron (1926-2008), după război profesor la Universitatea din Freiburg i. Br.(R.F.G.), care a avut o soră, logodită cu Gafencu (cf. Paul Miron, Măsura urmelor, Editura Marineasa, Timişoara, 2000, p. 111), susţine că autorităţile ar fi măsluit realitatea, menţionînd că, în 1941, nici n-ar fi ştiut prea multe despre legionarism (ibidem, pp.16-17). Miron şi Bulibaşa au fost condamnaţi la 15 ani de închisoare (ACNSAS, P 013138, vol 1, ff. 105v-106.)

Cu scopul de a evidenţia pioşenia lui Gafencu s-a pus în circulaţie legenda, larg răspîndită, potrivit căreia pastorul protestant Richard Wurmbrand (1909-2001), de origine evreiască, ar fi fost salvat în puşcărie de către muribundul Gafencu.

În loc s-o folosească el însuşi, Gafencu i-ar fi oferit lui Wurmbrand streptomicina, salvîndu-i astfel viaţa (cf. Ianolide, op. cit., pp. 154-178). De remarcat este faptul că Wurmbrand nu aminteşte niciunde de episodul cu streptomicina. Într-o scriere autobiografică povesteşte însă un episod legat de primirea unui pachet care „conţinea o sută de grame de streptomicină” pe care a oferit-o el codeţinutului [Ion] Sultaniuc, „un antisemit înverşunat”, grav bolnav, care a preferat să moară şi să nu primească „nimic de la un evreu” (Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Editura Stephanus, Bucureşti, 2007, pp. 139-140). În memorialistica post-comunistă, pro-legionară, relatarea lui Wurmbrand a fost dezavuată drept „minciună”, susţinîndu-se că Sultaniuc ar fi refuzat medicamentul „nu pentru că era antisemit”, ci pentru că pastorul i-a criticat pe legionari şi l-ar fi denigrat pe Codreanu, afirmînd că acesta era „cumpărat de comunişti” (cf. Sfântul închisorilor..., p. 183). Totodată i se mai reproşează lui Wurmbrand, descris ca un om „fără caracter”, că a trecut intenţionat sub tăcere faptul că, în realitate, Gafencu i-ar fi salvat viaţa (ibidem, pp. 179, 181).