Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Despăgubirea descendenților sclavilor, o problemă care își așteaptă rezolvarea de peste 150 de ani

sclavie.png

Sculptură în memoria victimelor sclavagismului, grădina Hôtel de Ville, Bordeaux, decembrie 2019. Sculptor: Sandrine Plante-Rougeol
Image source: 
© Georges Gobet, AFP via France24

O comisie din cadrul Congresului Statelor Unite ale Americii a adoptat săptămâna trecută un proiect de lege care ar putea institui principiul compensației financiare pentru urmașii celor cca 4 milioane de sclavi, aduși cu forța pe teritoriul american în perioada 1619 - 1865. Chestiunea face obiectul revendicărilor multor descendenți de sclavi africani din SUA și revine în prim plan în Europa, odată cu extinderea mișcării Black Lives Matter.

O primă versiune a textului adoptat miercuri a fost de fapt elaborată și prezentată Congresului cu mai bine de 30 de ani în urmă.

Dar problema compensațiilor s-a pus încă de la abolirea sclaviei, în 1865. Promisiunea Congresului de atunci de a oferi fiecărui sclav „câte un catâr și 40 de acri (16 hectare) de pământ” nu a fost niciodată respectată. Abia la începutul anilor 1970, odată cu crearea  Reparations Coordinating Committee, condus de profesorul de drept Harvard Charles Ogletree, au început demersurile pentru organizarea luptei pentru despăgubiri.

Dar ce formă ar trebui să ia această indemnizație? Unii pledează pentru plăți directe, alții sunt mai degrabă în favoarea programelor și ajutoarelor sociale, care ar putea atenua inegalitățile care există și acum.

Un singur exemplu: în 2019, venitul mediu anual al unei familii afro-americane era de 43.771 de mii de dolari, comparativ cu 71.664 de mii de dolari, cel al unei familii de albi.

Pentru a-și apăra cauza, urmașii sclavilor din Statele Unite se bazează pe fapte istorice: administrația lui Ronald Reagen a plătit despăgubiri în valoare de aproximativ 20.000 de mii de dolari celor 82.000 de japonezi-americani care au fost închiși în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mai recent,  în 2012 , guvernul federal a fost de acord să plătească mai mult de 1 miliard de dolari pentru 41 de triburi amerindiene.

De la comerț cu sclavi la datorii

Ca urmare a cazului George Floyd, această dezbatere a luat avânt și în Europa. Înaltul comisar al ONU pentru Drepturile Omului, fostul președinte chilian Michelle Bachelet, a îndemnat fostele țări coloniale să „remedieze secolele de violență și discriminare (...) în special prin adresarea unor scuze oficiale și asumarea adevărului”.

Cu toate acestea, nicio fostă putere colonială nu s-a angajat să despăgubească descendenții sclavilor, în ciuda cererilor repetate din partea mai multor țări africane sau caraibiene.

În septembrie 2013, sub egida Caricom (Caribbean Community), statele din Caraibe au lansat o campanie care vizează Franța, Țările de Jos, Regatul Unit, Spania, Portugalia, Norvegia, Suedia și Danemarca cu scopul de a obține despăgubiri pentru rolul pe care l-au jucat în traficul a milioane de bărbați, femei și copii africani către America între secolele al XVI-lea și al XIX-lea.

Unii politicieni din Republica Democrată Congo au pledat de asemenea pentru această cauză, după publicarea în 2020 a unei scrisori în care regele belgian își exprima regretul cu privire la crimele comise de țara sa în perioada colonială.

De câțiva ani, Republica Burundi cere o compensație financiară de 36 de miliarde de euro pentru nedreptățile săvârșite de coloniștii germani și belgieni în perioada 1896-1962.

În 1999, Congresul de la Accra al Comisiei African World Reparations and Repatriation Truth a estimat la 777.000 de miliarde de dolari suma totală a acestei facturi. Aceasta rămâne cea mai mare sumă estimată până în prezent.

Dincolo de aspectele etnice și morale, stabilirea impactului financiar pe termen lung al sistemului sclavagist se dovedește a fi o sarcină cât se poate de complexă. La această dificultate se adaugă obstacolele legale din calea implementării unui mecanism de compensație.

Foto: Facebook/Sandrine Plante

Indemnizarea proprietarilor de sclavi

În 2005, o asociație a descendenților sclavilor a solicitat statului francez 200 de miliarde de euro ca despăgubire pentru perioada de sclavie, considerată o crimă împotriva umanității conform legii Taubira din 2001. Cererea a fost considerată nefondată. Magistrații sunt de părere că este imposibil să se stabilească valoarea daunelor pentru astfel de fapte istorice îndepărtate. Această judecată a fost confirmată în apel și apoi validată de Curtea de Casație.

Pentru a-și justifica cererile, asociațiile afro-caraibienilor amintesc de faptul că proprietarii de sclavi au fost despăgubiți în momentul abolirii sclaviei din Franța în 1848. Aceste despăgubiri îndreptate către proprietarii din La Réunion, Guadelupa, Martinica, Guyana, Senegal și alte câteva teritorii din Madagascar au însemnat 7,1% din cheltuielile publice ale statului francez în 1849, potrivit cotidianului Le Monde.

De asemenea, merită amintit cazul particular al Republicii Haiti. În 1825, Franța a impus tinerei Republici o datorie considerabilă ca despăgubire pentru proprietarii francezi. Haiti este obligată să achite de această datorie, dar și să ramburseze dobânda colosală aplicată împrumuturilor contractate de la bancherii parizieni.

La inițiativa cercetătorilor francezi, unul dintre obiectivele proiectului Repairs este constituirea unei baze de date cu numele beneficiarilor și sumele plătite proprietarilor de sclavi. Printre acești beneficiari, istoricii au întâlnit și un anumit număr de persoane „fără culoare”, sclavi eliberați care au devenit proprietari de sclavi.

„Tindem să vedem istoria sclaviei doar prin prisma opoziției alb/negru. Acest lucru demonstrează perversitatea acestui sistem: criteriul rasial nu este singurul care trebuie luat în considerare când ne gândim la istoria sclaviei”, rezumă Myriam Cottias, directoarea Centrului Internațional de Cercetare asupra sclaviei și post-sclaviei (CIRESC), contactată de echipa postului de televiziune francez France 24.

„Fenomenele de metisare (amestec de rase) și de eliberare fac ca identificarea persoanelor care ar trebui să beneficieze de indemnizații să fie dificilă. Mi se pare foarte dificil, dacă nu chiar imposibil”.

În mai 2015, François Hollande părea că a pus capăt definitiv proiectului, în raportul privind înființarea Fundației pentru comemorarea sclaviei. „Indemnizația nu poate fi calculată, din cauză că a trecut prea mult (...). Este un prejudiciu istoric care nu poate fi rezolvat decât de-a lungul istoriei, prin acțiune politică”.

Inițiative locale și private

Dacă niciun guvern implicat în comerțul transatlantic cu sclavi nu a înființat un sistem de indemnizare a descendenților sclavilor, recent au luat naștere inițiative locale și private.

În Statele Unite, micul oraș Evanston de lângă Chicago, a devenit în martie primul care a decis să plătească despăgubiri, în valoare de 10 milioane de dolari, locuitorilor de culoare în următorii zece ani.

În 2019, studenții de la prestigioasa Universitate Georgetown din Washington au aprobat crearea în mod simbolic a unui fond în beneficiul descendenților sclavilor vânduți în secolul al XIX-lea de către iezuiți, care au întemeiat instituția pentru a echilibra balanța.

În același an, Universitatea din Glasgow, Scoția, a anunțat că va plăti despăgubiri în valoare de 25 de milioane de dolari din donațiile primite de la proprietarii de sclavi sub forma unor programe de cercetare și a unui Centru pentru studiul sclaviei.

De asemenea, Royal Bank of Scotland, Lloyds Bank și chiar producătorul de bere Greene King au recunoscut pentru prima dată că au beneficiat de pe urma comerțului cu sclavi. Imperiul britanic a urmat aceeași politică ca și Franța la momentul abolirii sclaviei în 1833, indemnizând proprietarii de sclavi.

În prezent, nicio companie franceză nu și-a cerut scuze și nu și-a asumat responsabilitatea pentru acțiunile întreprinse în timpul sclavagismului, dar „acest lucru s-ar putea schimba”, afirmă Myriam Cottias. „Istoria sclaviei face parte din istoria Franței, a formării și a evoluției sale”, adaugă ea. „Această poveste va fi luată în considerare mai serios în următorii ani”.

 

Traducere de Andreea Sefciuchevici după analiza France24