Afganistan: Povestea barajului Kajaki. Electricitate plătită cu vieți omenești

Obiectivul, strategic pentru economia țării, a fost scena multor confruntări sângeroase, de la construirea sa în anii 1950, de către americani și până în ziua de azi. O poveste la fel de tumultuoasă ca și cea a întregii țări.

Barajul, care furnizează electricitate celor două mari orașe din sud, Lashkar Gah și Kandahar, se află în centrul unei mici enclave de șase kilometri pătrați controlată încă de guvernul afgan, înconjurată de zeci de kilometri de teritorii controlate de forțele talibane.

Ca urmare a unui compromis inevitabil dintre guvernul afgan și talibani, Kabul permite talibanilor să primească în mod gratuit o parte din curentul electric generat. Iar aceștia, alungați de la putere la sfârșitul anului 2001, dar care speră să revină odată cu plecarea forțelor străine până la 11 septembrie a.c., taxează populația civilă care consumă electricitate.

Acordul tacit, deși în avantajul talibanilor, nu îi împiedică să atace în mod constant trupele guvernamentale care asigură protecția barajului. Guvernul și civilii blocați între cele două forțe au plătit deja un preț mare.

"Energia electrică generată costă prea multe vieți", spune Abdul Razaq pentru AFP. El este guvernatorul districtului Kajaki, dar puterea sa se limitează de fapt la biroul său și puținele clădiri din jurul barajului.

Potrivit domnului Razaq și lucrătorilor de la centrală, aproximativ 15 megawati deservesc districtele talibane Kajaki, Sangin și Musa Qala, printre cele mai periculoase din Afganistan. Talibanii „adună 300 de milioane de afgani (3,1 milioane EUR) pe lună” taxând electricitatea, spune guvernatorul.

"Nu este alegerea noastră, dar cum le putem refuza electricitatea? Sunt și civili, este dreptul lor", a justificat Ghulam Raza, reprezentant al 77 Construction, companie turcă care se pregătește să mărească capacitatea barajului de la 50 până la 150 de megawatt, prin adăugarea unei a treia turbine.

Un proiect absurd

Guvernul a mărit numărul proiectelor hidroenergetice în ultimii ani pentru a îmbunătăți situația unei țări departe de a-și putea asigura necesarul și care este nevoită să importe electricitate de la vecinii săi.

Aproximativ 40% din țară este conectată la rețeaua electrică, dar energia este uneori disponibilă doar timp de 1-2 ore pe zi. Situația nu este mai bună în marile orașe, inclusiv în Kabul, unde penele de curent sunt zilnice.

Construit de o companie americană în anii 1950 pentru a controla fluxul râului și pentru irigare, barajului Kajaki i-au fost adăugate două turbine în 1975 de Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), înainte de a fi abandonat patru ani mai târziu, în timpul invaziei sovietice.

După înlăturarea de la putere a talibanilor în 2001, americanii au repus în funcțiune barajul, dar nu au reușit să instaleze o a treia turbină. Până la urmă au fost nevoiți să se retragă din acest proiect care părea din ce în ce mai absurd și care i-a costat zeci de milioane de dolari.

Kabul a preluat controlul asupra barajului în 2013 și a cerut ajutor companiei 77 Construction. Compania turcă a reușit să instaleze a treia turbină și lucrează din 2019 la construcția unei a doua centrale, cu trei turbine suplimentare, care ar trebui finalizată anul viitor.

„Suntem total dependenți de elicoptere ... Nu putem aduce  nici măcar o roșie fără elicopter”, mărturisește Adel Kiayani, un angajat de la 77 Construction. Sute de tone de materiale trebuie, de asemenea, transportate cu camionul prin zonele talibane.

Dacă angajații companiei turcești ajung cu elicopterul, cei din guvern și localnicii trebuie să traverseze linia frontului pentru a putea ajunge din satele lor, care sunt situate pe teritoriul taliban. Și de fiecare dată este necesară  o autorizare din partea ambelor tabere.

„Talibanii sunt mulțumiți”

„Am primit o hârtie de la talibani și o carte de identitate de la guvern”, povestește Mohammad Akbar, care se ocupa de lucrările de irigații în anii '90, sub conducerea guvernului taliban.

Mohammad Daud, mecanic, parcurge acest traseu în fiecare săptămână. „Înainte, dura zece minute, dar din cauza insecurității, astăzi durează patru ore”, spune acesta mâhnit. "Sunt foarte speriat ... Anul trecut un coleg a fost ucis și patru au fost răniți".

Sardar Mohammad trebuie, de asemenea, să treacă linia frontului pentru a repara liniile deteriorate în urma ciocnirilor. El anunță ambele tabere în avans, dar această măsură de precauție nu este întotdeauna suficientă. A pierdut un coleg, ucis de forțele afgane. „Au tras din acest avanpost”, spune el, arătând spre un deal.

În satul său, Sardar plătește talibanilor 5 dolari (4,2 euro) pe lună pentru electricitate ca să-și poată folosi aparatul de aer condiționat sau pentru a-și iriga câmpurile. În cazul insurgenților, chiar și cei mai săraci primesc aceeași cantitate de electricitate, dar gratuit.

"Talibanii sunt foarte mulțumiți. Le convine compania turcească și proiectele sale pentru că trag foloase de pe urma lor”, afirmă Adel Badloon, care se ocupă de logistică.

Cu toate acestea, talibanii nu slăbesc din ochi armata afgană și Forța Publică Afgană de Protecție (APPF), compania de securitate națională. Traseul de la baraj la avanposturi este parcurs cel mai adesea pe jos. „Dacă te abați 10 metri de la potecă, te vor împușca”, avertizează comandantul armatei din Kajaki, Dost Nazar Andarabi.

Într-un avanpost, construit la înălțime, soldații supraveghează prin binoclu teritoriile talibanilor, care sunt foarte mari. Pot fi observați insurgenți călătorind cu motociclete, copii jucând fotbal, fermieri cultivându-și câmpurile ...

„Talibanii se deghizează și se ascund printre civili pentru a încerca să vină aici”, a declarat Mohammad Saleem Nasseri, un soldat. Locul pare liniștit, dar după lăsarea nopții, talibanii încep să tragă.

Un sat fantomă

Oricine se aventurează într-o zonă deschisă din apropierea frontului riscă să fie împușcat. Într-un alt avanpost, Abdul Razeq, comandantul APPF, arată locul în care două luni mai devreme cumnatul său „a fost ucis de lunetiști”.

gestul este foarte des întâlnit în regiune: degetul arătător este întins pentru a arăta locul în care a murit un coleg, o rudă, uneori un copil...

Între baraj și linia frontului, se întinde Tange, o fostă mare piață mare, distrusă acum, în urma ciocnirilor armate. Printre dărâmăturile magaziilor de lut domnește o tăcere apăsătoare. Semnele de viață sunt rare: un grup de copii și câteva capre ici-colo. În acest sat fantomă, nu trăiesc mai mult de treizeci de familii.

Doar patru sau cinci magazine sunt încă deschise, inclusiv o brutărie care aprovizionează armata cu pâine. Făina ajunge cu elicopterul, la fel ca pixurile, șampoanele, băuturile energizante ... Dar lipsesc celelalte produse de bază, în special uleiul și orezul.

„Uneori nu avem mâncare timp de două sau trei zile”, spune Kamal, un fost polițist rănit în luptă. „Dacă un copil se îmbolnăvește, moare, pentru că noi nu avem medicamente sau medic”, spune mâhnit bătrânul, care chiar din această cauză și-a pierdut un nepot.

Soția sa bolnavă a fost transportată cu roaba până la zonele talibane pentru tratament în Lashkar Gah. Cât despre bărbați, ei își riscă viața de fiecare dată când trec linia frontului. Naveed Armhad, în vârstă de 12 ani, și-a pierdut tatăl, care a fost împușcat. "Din cauza problemelor de transport, a murit aici", mărturisește Kamal.

Dar de ce nu pleacă definitiv din acest iad? „Continuăm să sperăm că situația se va îmbunătăți (...), dar se agravează din ce în ce mai mult”, răspunde Agha Lala, brutarul.

În Kajaki, lucrările la baraj progresează, dar cu un preț foarte scump. Sângele continuă să curgă și doar electricitatea circulă în siguranță.

Traducere de Magda Savițchi după reportajul publicat de France24

Editor: Șerban Georgescu