Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Voluntari în „zona roșie”. Cum e să lucrezi șase luni într-un spital Covid

voluntari_casa_austria.jpg

Bianca Dobrin (foto, centru) era de două luni studentă la Medicină, când a devenit voluntar în „zona roșie”
Image source: 
Otilia Ghițescu / RFI

Timp de jumătate de an, câteva zeci de studenți la Medicină din Timișoara au făcut voluntariat în Casa Austria, „zona roșie” a Spitalului Județean. Nu s-au văzut niciodată la față. Au fost doar nume scrise cu markerul pe combinezoane și au învățat să se recunoască după ochi sau după voce.

 

V-ați întrebat vreodată cum e să munciți, luni la rând, alături de oameni pe care nu-i cunoașteți decât după ochi sau voce, dar în care trebuie să aveți totală încredere, fiindcă e o chestiune de viață și de moarte? E povestea din ulitima jumătate de an a câteva zeci de studenți la Medicină, voluntari în zona roșie Covid de la Casa Austria, la Spitalul Județean Timișoara. 

Tinerii au venit la spital în fiecare zi, s-au echipat în combinezoane, și-au pus măștile și au trecut la treabă. Au stat și peste program, au fost alături de pacienți și de Crăciun, și de Revelion, și-au încercat să le facă viața mai ușoară.  Acum, când lucrurile s-au mai liniștit și în spital nu mai sunt pacienți, voluntarii au apucat să se vadă, în sfârșit, față în față. 

Adriana Melniciuc e studentă în anul patru. A venit voluntar la Casa Austria la începutul lunii decembrie. Înainte de revelion a fost confirmată pozitiv cu Covid și a stat în izolare într-un cămin studențesc gol. După ce s-a vindecat s-a întors la spital. Cum a fost? 

„Greu. La început am fost foarte entuziasmați toți. Veneam, stăteam și peste tură, 8-9 ore, cât se putea de mult. Dar încetul cu încetul am început să obosim, ne-am dat seama că nu e chiar atât de ușor precum credeam. Ah, ce poate fi atâta de greu? Pacienții, foarte mulți, foarte bolnavi, și ei săturați, obosiți, cumva epuizați”, spune tânăra.

Adriana a ales să fie voluntar pentru că simțea nevoia contactului cu spitalul și cu pacienții, în condițiile în care pandemia i-a ținut departe pe mediciniști de orice practică. A învățat în aceste aproape șase luni cât de important e să ajuți. Iar cel mai greu i-a fost pe final, când a intervenit oboseala.

„Cred că acuma pe final, că obosești și te saturi să vezi, pierzi pacienți, pierzi oameni de care te atașezi. Vezi oameni care au un parcurs bun și deodată se decompensează, deodată mor. Și asta te afectează”, continuă fata.

Ionuț Achim este în anul șase și, la cei 25 de ani ai lui, a fost unul dintre „veteranii” grupului de voluntari. A venit la Casa Austria pentru că a vrut să învețe ceva și pentru că a simțit că e mare nevoie de ajutor. E scump la vorbă, dar recunoaște că, deși are mai multă experiență în spital decât colegii lui, la început a fost foarte greu. 

„A fost foarte greu, mai ales până am înțeles, să zic așa, chiar dacă până la final a fost o încercare, să facem cât mai multe lucruri și să încercăm să ajutăm cât de mult putem. A fost o provocare mai ales în prima lună de când am venit, pentru că nu știam cum este, nu știam care este atmosfera. Ce trebuie să facem exact. Eram poate mai împiedicați așa și poate reușeam să încurcăm personalul medical, decât să-l ajutăm. Până la urmă ne-am învățat cu tot ce a trebuit să facem și cred că am reușit să ajutăm”,  povestește Ionuț

Cea mai importantă a fost, și pentru Ionuț, interacțiunea cu pacienții, mulți dintre ei în stare critică. Acum, se simte mai în largul lui când vine vorba să discute cu oamenii pe care îi are în grijă. „Consider că m-a ajutat mai ales din punct de vedere al dialogului cu pacientul. Mă simt mai sigur pe mine astăzi să vorbesc cu pacienții, să încerc să aflu ce suferințe au și așa mai departe și atunci mă descurc mai bine din punctul ăsta de vedere. Am învățat legătura cu celelalte cadre din spital, cu ceilalți colegi, am învățat să comunicăm practic, erau medici de pe toate specialitățile, asistente la fel, personalul era divers, și atunci era o provocare să comunicăm între noi, să ajungem la punctul comun”, explică Ionuț Achim.

Bianca Dobrin e mezina grupului. Are numai 22 de ani și e studentă în anul întâi. Când a început pandemia, era în anul doi la Drept. În toamnă a intrat la Medicină și, în decembrie, a venit să facă voluntariat în zona roșie. A vrut, spune ea, să vadă cum e experiența cu un pacient care chiar are probleme. Nu știa decât ce văzuse la televizor. Realitatea a fost un pic alta.

Vorbeam cu unii pacienți, pentru că, din păcate sau din fericire, am reușit să mă atașez de unii, chiar super mega mult, unii pacienți. Mai vorbeam cu ei, încercam să-i întăresc din toate punctele de vedere, să le zic că boala asta de fapt e trecătoare și să fie puternici în continuu. Am avut zile mai puțin bune, în care au fost mai multe decese, zile mai bune”, își amintește Bianca.

Cum trece o tânără de 22 de ani, veselă și optimistă, de șocul de a vedea că se sting oameni pe îi are în grijă? „Am fost puțin afectată de primele decese, de primele masaje cardiace, a fost destul de… apoi m-am obișnuit, mi-am zis că n-am cum să mă panichez, trebuie să lupt, să încerc să salvez omul acela și am avut momente în care masajul cardiac și resuscitarea l-au ajutat și momente în care nu au ajutat la nimic și a trebui să mă obișnuiesc cu ideea”, continuă tânăra.

Voluntarii s-au văzut în aceste zile pentru prima dată fără măști. Experiența a fost interesantă și pentru Adriana, Ionuț și Bianca.

Chiar asta îi spuneam unei colege, că sunt vreo trei persoane pe care nu le-am văzut până acum, dacă le vedeam pe stradă nu știam că am lucrat cu ele. Ne recunoșteam cumva după ochi, după voce și cam atât”, spune Adriana. „Din punctul ăsta de vedere a fost foarte interesant, pentru că ne întâlneam în afara spitalului și unii au abilitatea, să zic așa, de a recunoaște oamenii mai repede, pe când alții nu. Și se întâmpla să mă întâlnesc cu colegi de-ai mei pe stradă și să mă salute sau invers și să nu ne recunoaștem efectiv, să trebuiască să avem o introducere. Știi, suntem colegi la Casa Austria…”, continuă Ionuț.  „A fost puțin ciudat la început, pentru că nu știam pe cine să salut. Apoi ne-am dat seama că, de fapt, noi am fost colegi șase luni și na, chiar am trecut prin foarte multe împreună, de la masaj cardiac, la trecerea unui tratament de la o persoană la alta și așa… Chiar a fost faină reunirea asta fără măști”, conchide Bianca.

La început de iunie, în județul Timiș mai sunt internați 81 de pacienți cu Covid, din care 29 sunt la Terapie Intensivă. Sunt trei spitale în care nu mai e niciun bolnav infectat cu coronavirus. Unul dintre aceste spitale este Casa Austria, clinica de politraumatologie și arși a Spitalului Județean.