Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Iași, 1941 - Orașul Pogromului: 3. “Care cum spunea un cuvânt era împușcat” - Zelina Ben Gershon, supraviețuitoare, 83 de ani

tatal_nostru_la_chestura_cu_galeata_de_apa_29.6.1941.jpg

Curtea Chesturii de Poliție 29 iunie 1941
Bărbatul din plan apropiat cu spatele este tatăl Zelinei Ben Geshon, în curtea Chesturii de Poliție, pe 29 iunie 1941
Image source: 
Zelina ben Gershon

Pogromul de la Iași început pe 29 iunie 1941 a afectat în mare majoritate bărbați evrei, dar uneori au fost luați și copii împreună cu părinții lor, copii care au fost martorii unor violențe extreme. Printre aceștia s-a numărat și Zelina Ben Gherșon, care pe atunci avea trei ani și jumătate. 

Zelina Ben Gershon: Noi am continuat să locuim în aceeași casă la Iași până când am emigrat în Israel în 1950. Poveștile despre Pogromul de la Iași au fost repovestite de multe ori, așa că mi-e greu să fiu sigură ce țin eu minte că s-a întâmplat și ce mi-a fost povestit, dar sunt unele lucruri pe care mi le amintesc perfect.

Casa noastră era pe strada Ștefan cel Mare la numărul 3, în centrul orașului, foarte aproape de Chestura de Poliție. Când a început pogromul, pe 29 iunie 1941, au intrat în curtea casei noastre germani și români, jandarmi și militari, care au început să spună oamenilor să iasă din casă, să coboare în curte, unde au început să-i împuște. Care cum spunea un cuvânt era împușcat. Erau vreo șase, șapte, opt dintre vecinii noștri care au fost împușcați, printre ei părinții a două dintre prietenele mele care locuiau împreună cu noi în acea casă.

Era acolo un ofițer român care-l cunoștea pe tatăl meu, cu care bea bere la Grădina din Copou și care i-a spus să fugă, dar el n-a înțeles ce se întâmplă și până la urmă a fugit în curte. Îmi amintesc cum l-am văzut pe scară cu un pantof în mână.

Mama, care a văzut cum se omoară oameni, s-a gândit să mă ascundă. Sub curte era pivnița unde se țineau lemnele pentru iarnă. Mama m-a luat de mână pe scări, acolo era destul de întuneric, s-a ascuns într-un colț și la un moment dat am auzit pași, a venit un soldat german cu un pistol în mână și s-a uitat la noi. Eu n-am înțeles ce este asta, dar mi-era frică și țin minte privirea lui, de ce nu ne-a împușcat nici până azi nu știu. S-a întors și a plecat.

Zelina Ben Gershon cu părinții ei Malvina și Zigu Leibovici
Zelina Ben Gershon cu părinții ei Malvina și Zigu Leibovici au fost duși la Chestura de Poliție pe 29 iunie 1941
Image source: 
Zelina ben Gershon

Atunci mama a înțeles că lucrurile sunt serioase și trebuie să facă ceva. Era acolo o canapea veche, stricată, fără in picior și atunci mama mi-a spus să mă ascund în spatele ei, crezând că poate astfel n-or să mă omoare, apoi a plecat, dar după câteva minute s-a întors, a înțeles că un copil de trei ani și jumătate nu poate trăi în astfel de condiții și m-a luat de acolo.

Între timp, toată curtea era plină de sânge, militarii s-au decis să meargă la altă casă și înainte de a ieși au spus că cine vrea să trăiască trebuie să se ducă la chestură și să ia acolo un bilet cu care va putea rămâne în viață. Atunci noi toți am decis că nu avem altă soluție, trebuie să mergem la Chestură. Am plecat cu tata, cu mama, au plecat și vecinii.

În apropierea casei era mică piață care făcea legătura cu Piața Unirii unde era Chestura. Acolo erau soldați cu arme cu baionete care nu împușcau, în schimb băteau. Și atunci mama a decis să treacă prin piață ținându-mă cu picioarele în sus și cu capul în jos, că dacă eram lovită să rănească picioarele și nu capul.

Am ajuns la Chestură, iar acolo era în curte și o clădire de vreo două etaje cu câteva scări. Femeile și copiii au fost urcați pe scări într-o sală mare, iar bărbații au fost ținuți jos în curte. Bărbații erau împușcați, iar cei care așteptau să fie împușcați au primit ordin să curețe sângele din curte. Mama și cum mine și alți vecini eram întinși pe jos, erau plânsete, “Mi-e foame”, “Mi-e sete” și în acest timp auzeam împușcături și nu știam dacă tata mai trăiește sau a fost împușcat. Asta a durat mai multe ore. Există o fotografie care arată un bărbat cu spatele și noi și mai mulți oameni care-l cunoșteau pe tata, și cred că tata era bărbatul cu căldarea de apă în mână. După mai multe ore a venit un ordin să se înceteze împușcările.

Bărbații și băieții mai în vârstă au fost duși la gară, bătuți și îmbarcați în Trenurile Morții. Erau trenuri pentru transportul animalelor, fără geamuri, fără apă și fără mâncare, unde erau unul peste celălalt. Vagoanele de vite erau din lemn, iar lemnul avea câte un ochi care se putea scoate și asta era sursa de aer. Trenurile astea au fost trimise din loc în loc, pe o distanță foarte mică, 10 – 15 kilometri. După câteva ore se deschideau ușile și erau aruncați morții și trenul mergea mai departe.

Reporter: Ce s-a întâmplat cu tatăl dumneavoastră?

Zelina Ben Ghershon: Tatăl nostru a venit înapoi de la Chestură, acolo în curte era teribil, mulți morți și răniți. El nu a reușit să scape de acolo, a fost o întâmplare. Așteptau oameni, câte 10 la perete, erau împușcați, aruncați, apoi încă 10 și încă 10, norocul tatei a fost că a fost puțin mai departe atunci când s-a dat ordinul de încetare a focului.

Kalman Leizerovici
Kalman Leizerovici, unchiul Zelinei Ben Gershon, a murit asfixiat în Trenul Morții
Image source: 
Zelina ben Gershon

După revenirea acasă tata a fost luat într-un lagăr de muncă, la Turda. Când a revenit, era un alt om, aproape că nu l-am recunoscut, slăbit, deprimat, n-a mai fost niciodată omul care era înainte. El a avut o fabrică de mezeluri, iar mama avea un atelier de croitorie de lux acasă. Fabrica ne-a fost confiscată cu o săptămână înainte de pogrom.

Împrejurul nostru erau familii unde fiecare avea pe cineva care a murit în Pogrom. Mama a avut două surori și un frate care lucra la un magazin de haine. În ziua în care a început pogromul am auzit deja de mai multe atacuri împotriva evreilor care erau împușcați pe stradă, erau acuzați că semnalizează piloților aviației sovietice care bombardase Iașiul.

Atunci fratele meu a hotărât să rămână acasă cu părinții lui – bunicii mei, dar au venit și la casa lor, bunicul a fost bătut rău și a rămas paralizat pe o parte. Pe fratele mamei, Kalman Leizerovici, l-au luat, urcat în Trenul Morții și acolo probabil a murit asfixiat. Singura sursa de apă de băut pentru cei din vagoane era propria urină. Mulți dintre ei au înnebunit.

Reporter: Ați văzut oameni împușcați în fața dumneavoastră. Cum v-a marcat acea amintire?

Zelina Ben Ghershon: Nu am termen de comparație, nu am trăit o viață în care nu-ți omoară vecinii. Mama noastră, care a fost un om special, așa cum fiecare copil crede că părinții lui sunt speciali, țipa în somn nopțile, avea coșmaruri. A ținut minte ce s-a întâmplat cu tata, cu vecinii, cu lagărul de muncă de la Turda. Toată viața am auzit-o țipând noaptea și trebuia s-o trezesc.

Reporter: Cum a fost viața dumneavoastră după Pogrom până la 23 august 1944?

Zelina Ben Ghershon: Tot timpul a fost antisemitism. Mulți dintre vecinii noștri erau cumsecade, dar am trăit sub legi care erau copia celor naziste de la Nurnberg. Eu am purtat o vreme steaua galbenă și noi nu am avut drept să circulăm cu tramvaiul sau să mergem la grădina publică. Și atunci una dintre vecinele noastre mi-a permis să folosesc numele ei și să spun că mă cheamă Francesca.

Reporter: Ce s-a întâmplat după 23 august 1944, mai era antisemitism?

Zelina Ben Ghershon: Era, dar era mai ascuns. De exemplu fiecare copil dorea să fie făcut pionier. Casa noastră era pe Ștefan cel Mare 3, pe o stradă frumoasă cu tei pe margine, iar acolo s-a făcut Palatul Pionierilor în fostul Palat Regal și toți copiii voiau să fie acolo.

Erau criterii foarte stricte: copiii de proletari erau foarte buni, copiii oamenilor săraci erau foarte buni și elevi buni, iar eu eram o elevă bună și mi s-a spus că voi fi primită acolo. Mama mi-a cumpărat o cravată roșie, a călcat-o și cu o zi înainte să intru la pionieri mi s-a spus că nu se mai poate deoarece au descoperit că tata avusese fabrică.

Și atunci eu n-am mai fost primită la pionieri, tata n-a mai primit fabrica înapoi și ca să supraviețuim el făcea mezeluri acasă, iar asta avea miros. Și tot timpul ne era teamă că ne descoperă. Noaptea când ne culcam spuneam bună seara știind că dimineața s-ar putea să nu mai fim toată familia când ne trezim.

Reporter: Deci după ce ați suferit sub fasciști ați rămas cu teama sub comuniști.

Zelina Ben Ghershon: Era o teamă mare. Noi am vrut să emigrăm în Israel, dar nu am putut până în 1950 și pericolul mare era faptul că comuniștii vorbeau cu copiii și-i întrebau ce se vorbește la ei în casă, deci îi puneau să-și denunțe părinții și au fost unele cazuri foarte grave când copiii au vorbit și după aceea părinții au dispărut.

Reporter: Ce simțiți azi când auziți oameni care spun fie că ceea ce s-a întâmplat atunci nu este adevărat, fie că evreii au meritat ce li s-a întâmplat pentru că au colaborat cu comuniștii și că evreii au adus comunismul?

Zelina Ben Ghershon: Nu știu dacă evreii au adus comunismul, dar oameni de vârsta mea în curând n-o să mai fim, de aceea vorbim și povestim. Este foarte important să fie cunoscută istoria, pentru că nu e vorba numai de evrei, este vorba despre ură pentru oameni care sunt diferiți.

Zelina Ben Gershon
Zelina Ben Gershon vrea să păstreze vie amintirea Holocaustului și după ce ea nu va mai fi
Image source: 
Zelina ben Gershon

Cine azi neagă Holocaustul, mâine va nega ce se întâmplă în Africa sau în China sau oriunde cine este diferit nu este bun. Trebuie povestit cât mai mult și cât se poate. Am o nepoată de 19 ani care face stagiul militar și m-a rugat să le vorbesc ofițerilor. Și am spus, ce au ei nevoie de o femeie bătrână, o să stea cu telefonul mobil să mă filmeze? Iar ei au ascultat fiecare cuvânt, au pus întrebări și eu am spus că atunci când cineva neagă Holocaustul ei pot să spună – am auzit asta de la bunica lui Can care a trecut prin toate astea.

Când noi n-o să mai fim vor rămâne cărțile, filmele și poveștile noastre.  

 
Ascultați interviul cu Zelina BEN GERSHON realizat de Petru CLEJ