”Tibetul devine o închisoare în aer liber”

Katia Buffetrille, specialist etnolog la Școala practică de studii superioare (EPHE) din Tibet, vorbește la RFI despre politica chineză în Tibet:

RFI: În noul său raport, Human Rights Watch denunță pedepsele cu închisoarea impuse celor patru călugări de la mănăstirea Tengdro a căror singură vină a fost că au trimis mesaje sau donații în străinătate. Considerați că acestea sunt niște cazuri excepționale?

Katia Buffetrille: Mănăstirea Tengdro este situată în regiunea autonomă Tibet, nu departe de granița cu Nepalul. Un călugăr din această mănăstire, uitându-și telefonul într-un restaurant din Lhasa unde s-a oprit în trecere, s-a pomenit predat poliției care i-a examinat conținutul telefonului.

Văzând că acest călugăr a trimis bani în Nepal pentru a-și ajuta colegii refugiați care au fost loviți de cutremurul din 2015, poliția din Lhasa a organizat o percheziție a mănăstirii și a tuturor caselor din satul în care acesta trăia. Drept urmare, au fost arestați mai mulți călugări. Unul din ei s-a sinucis.

Patru călugări au primit 20, 19, 17 și, respectiv, 5 ani de închisoare pentru schimbul de mesaje cu tibetanii exilați, pentru donarea unor sume de bani pentru a ajuta la reconstrucția unei mănăstiri sau pentru simplul fapt că dețineau scrieri despre Dalai Lama.

Aceste pedepse sunt extrem de severe, dar din păcate nu sunt primele înregistrate. În 2008, Wangdu, un tânăr tibetan care lucra într-un ONG, a fost condamnat la închisoare pe viață pentru că a trimis informații în străinătate despre situația din Tibet. Într-un alt caz, Dorje Tashi, un antreprenor bogat din Lhasa, a primit aceeași pedeapsă în 2010 pentru că a trimis bani către Dalai Lama.

Potrivit unui ziar tibetan din exil, autoritățile locale au interzis locuitorilor din Lhasa să comunice cu rudele lor care locuiesc în străinătate. Restricțiile sunt din ce în ce mai numeroase și cuprind toate domeniile. Autoritățile locale se tem atât de mult să nu fie acuzate că nu „mențin stabilitatea”, încât adoptă noi legi, din ce în ce mai represive.

Guvernul chinez consideră automat călugării și călugărițele tibetane ca potențiale elemente subversive?

Chiar asta se și întâmplă. Trebuie amintit că până în 2008, anul în care întreg platoul tibetan a fost scena unei revolte, toate demonstrațiile împotriva ocupantului chinez au fost conduse de călugări. Motivul este că aceștia nu au familii de întreținut și, prin urmare, dacă sunt uciși, nu lasă pe nimeni în urmă.

Mănăstirile sunt efectiv considerate de autoritățile chineze ca locuri subversive. Rolul educațional pe care îl îndeplineau în mod tradițional a fost abolit. Din 2018, călugării care s-au instruit în India și s-au întors în Tibet nu mai au dreptul de a preda și, din 2019, nu mai este permisă predarea limbei tibetane. Mai mult, această predare este interzisă treptat în tot Tibetul (Regiunea Autonomă a Tibetului sau RAT, precum și Kham și Amdo, situate în regiunile chinezești Sichuan, Yunnan, Gansu și Qinghai).

Monitorizarea rețelelor de socializare și interzicerea comunicării cu străinii amintește de situația din Xinjiang. Viața de zi cu zi a tibetanilor este acum similară cu cea a uigurilor din Xinjiang?

Situația tibetanilor este extrem de îngrijorătoare, dar nu cunoaște (încă) represiunea extremă trăită de uiguri. Nu avem exemple de lagăre de detenție precum cele din Xinjiang și nici dovezi concrete de muncă forțată.

Știm însă că există centre de instruire în stil militar pentru nomazii și sătenii tibetani pentru a-i „educa” pentru locuri de muncă cu calificare inferioară în sectorul producției sau al serviciilor.

Desigur, în aceste centre este permis numai dialectul mandarin.

Odată „educați”, tibetanii sunt „încurajați” să-și găsească de lucru în afara Regiunii Autonome Tibet (TAR). Părăsindu-și pământurile, acești tibetani abandonează locurile în care au crescut cât și credințele lor tradiționale.

Ce măsuri de supraveghere li se impun tibetanilor?

Un sistem de supraveghere foarte sofisticat a fost instituit din 2011 de către Chen Quanguo, secretarul partidului din TAR. Orice manifestare de interes pentru cultura, religia și limba tibetană sau chiar pentru Dalai Lama este incriminată și duce la o acuzație de „separatism”.

Istoria relațiilor chino-tibetane este rescrisă de Partidul Comunist Chinez în încercarea de a legitima încorporarea Tibetului în Republica Populară Chineză și oricine exprimă orice îndoială cu privire la această versiune istorică este acuzat de „nihilism istoric”, o vină foarte gravă.

În plus, tibetanii își văd teritoriul distrus de minerit, baraje, drumuri și alte lucrări de infrastructură. Siliți să-și abandoneze pământul, ei continuă să lupte, uneori sfârșind în închisoare. Devine o închisoare în aer liber pentru ei. Totuși, mulți tineri apelează la studii axate pe ecologie pentru a-și folosi cunoștințele în încercarea de a salva ceea ce se mai poate. Cât despre intelectuali și artiști, aceștia își exprimă adesea tristețea față de atacurile asupra culturii și mediului prin scrieri, cântece, tablouri sau filme.

Din 2014, o politică de asimilare a fost prezentată și chiar teoretizată cu cercetători precum Ma Rong, Hu Angang și Hu Lianhe. Toți trei împărtășesc ideea că viitorul Chinei depinde de realizarea, în practică și nu numai în retorică, a ideii de „zhonhua minzu”, adică a unei națiuni chineze în care categoriile de identități etnice ar fi eliminate.

Traducere de Magda Savițchi după interviul publicat de rfi.fr