Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Castelul Harteim, ”școala” unde criminalii naziști au început să se perfecționeze

castel.png

Castelul Hartheim, Austria
Sursa imaginii: 
© collections.ushmm.org

În urmă cu optzeci de ani, mai exact pe 11 august 1941, un grup de prizonieri evrei din lagărul de concentrare Mauthausen erau transferați la Castelul Hartheim (Austria). Aici, cei cu deficiențe motorii sau psihice erau eutanasiați forțat. Tot aici au fost puse în funcțiune primele camere de gazare.

Construit în stil renascentist, cu turnuri octogonale și arcade decorate cu fresce, Castelul Hartheim din nordul Austriei, la vest de Linz, ar putea părea desprins dintr-un cadru de poveste. A devenit însă simbolul uneia dintre cele mai înspăimântătoare pagini din istoria nazismului.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aici se executau operațiuni de eutanasiere forțată a persoanelor cu dizabilități fizice și psihice. Erau considerate de Hitler drept ființe „a căror viață nu merită trăită”. Medicii naziști au fost autorizați să acorde o „moarte milostivă” ”pacienților” considerați „ incurabili”. Operațiunea  „Aktion T4”, programul nazist de eutanasiere, fusese inițiat încă din 1939.

 

70.000 de persoane cu dizabilități ucise în câteva luni

Smulși din adăposturile  lor, bolnavii mintal sau cu handicap fizic au fost duși în centre special amenajate unde au fost gazați iar apoi incinerați. În Castelul Hartheim funcționa de la sfârșitul secolului XIX o instituție pentru tratarea persoanelor cu dizabilități, însă în 1940 naziștii l-au transformat în lagăr de exterminare.

Sălile de duș au fost transformate în camere de gazare și a fost amenajat un crematoriu.

”Locația a jucat un rol important în alegera naziștilor. Castelul este situat foarte aproape de orașul Linz, nu foarte la vedere, iar drumul era încă de atunci bun”, explică istoricul Florian Schwanninger, șeful Centrului de Studii al Castelului Hartheim.

Primele victime au ajuns la castelul Hartheim, în mai 1940. Acestea au fost ucise cu monoxid de carbon, apoi incinerate iar cenușa trimisă familiilor care au solicitat acest lucru. În ceva mai mult de un an, aproximativ 70.000 de oameni sunt uciși în șase centre de exterminare, peste 18.000 de decese fiind înregistrate doar la Castelul Hartheim.

La 24 august 1941 însă, după protestul mai multor clerici, Hitler a decis să pună capăt acestui program. „Eforturile naziștilor de a păstra secretul Aktion T4 au eșuat. Din ce în ce mai multe informații circulau în rândul populației. După o celebră predică a episcopului de Munster (3 august 1941) care a condamnat aceste crime, regimul s-a temut de eventualele consecințe.

Hitler avea nevoie de sprijinul populației, mai ales după ofensiva împotriva Uniunii Sovietice din iunie 1941", explică Florian Schwanninger.

 

Primele gazări

Cu toate acestea, Castelul Hartheim nu a ramas fără activitate. Cu câteva zile înainte de „sfârșitul” programului T4, începe să prindă contur o altă operațiune, Aktion 14f23, destinată asasinării prizonierilor lagărelor de concentrare naziste.

La 11 august 1941, un transport neobișnuit  ajunge la castelul Hartheim. Șaptezeci de deținuți evrei de origine olandeză din lagărul de concentrare Mauthausen au fost adusi aici și gazați.

„Majoritatea acestor bărbați fuseseră capturati în Amsterdam la sfârșitul lui februarie 1941, ca represalii față de protestele populației olandeze, în special a docherilor, împotriva modului în care erau tratați evreii olandezi”, adaugă istoricul Jean -Marie Winkler, autorul cărții „Memoria absenței. Hartheim, Austria Superioară - Locul crimei” (Editura Codex).

Pentru profesorul de la Universitatea din Rouen, această dată marchează un moment decisiv din istoria Holocaustului. Chiar dacă și până la acea dată evreii erau deja exterminați de Einsatzgruppen (unități mobile de exterminare) în teritoriile cucerite în est și chiar prin Aktion T4, ”acesta este începutul simbolic a ceea ce numim Shoah. Pentru prima dată în istorie, conform documentelor păstrate, naziștii își selectează victimele în funcție exclusiv de rasă, în vederea exterminării prin gazare într-un lagăr de concentrare", afirmă profesorul.

 

De la Aktion T4 la Aktion Reinhard

Florian Schwanninger admite și el că selecția victimelor s-a făcut atunci pentru prima oară exclusiv pe criterii rasiale, dar subliniază că starea lor fizică era catastrofală ca urmare a maltratărilor la care fuseseră supuși în lagărele de muncă forțată: „Dacă nu mai puteau lucra pentru SS, riscau să fie selectați pentru Hartheim ".

În ceeea ce privește importanța programului T4 în pregatirea „Soluției finale” cei doi istorici confirmă că atunci ”naziștii au dobândit cunoștințele necesare pentru a distruge un număr cât mai mare de deținuți în cel mai scurt timp posibil și în cel mai eficient mod bazat pe diviziunea muncii”.

„Mai precis, echipele Aktion T4 vor fi mobilizate în 1941/1942 ca parte a Aktion Reinhard (numele de cod care desemnează exterminarea evreilor din Polonia). În Est, lagărele de la Belzec, Sobibor și Treblinka au fost înființate cu ajutorul sau sub comanda asasinilor de la Aktion T4, în special de la Hartheim. În acest sens, T4 a fost într-adevăr „școala criminalilor”, după cum spune Simon Wiesenthal”, subliniază Jean-Marie Winkler.

„Atât prin dimensiunile industriale, cât și prin tehnicile de asasinare utilizate, Auschwitz marchează totuși trecerea la o logică diferită. Originea ideologică a ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz este conferința de la Wannsee (când, la 20 ianuarie  1942, cincisprezece oficiali ai partidului nazist și ai administrației germane s-au întâlnit în suburbiile Berlinului, pentru a discuta despre implementarea „Soluției finale a problemei evreiești” – n.red.), chiar dacă ideea de eugenism exista deja”, adaugă el.

 

Identificarea victimelor

În total, până în decembrie 1944, între 7.000 și 10.000 de prizonieri din lagărele de concentrare din Mauthausen, Gusen, Dachau sau Ravensbrück au fost uciși la Castelul Hartheim, în afară de victimele programului Aktion T4.

Pentru o lungă perioadă de timp, această poveste a fost un adevărat tabu în Austria. Potrivit lui Florian Schwanninger, acest loc a devenit „simbolul incapacității societății austriece de a crea o memorie culturală a crimelor naziste”: „Cei care suferea de boli psihice sau fizice erau deja marginalizați și înainte de naziști. Nimeni nu le recunoștea suferința. Iar ideile referitoare la eugenism sau cele legate de apartenența la o anumită rasă au continuat și după 1945. Abia din anii 1960 a început să se discute despre ei oficial".

La Castelul Hartheim există astăzi un memorial și o expoziție permanentă în memoria victimelor atrocităților naziste. În fiecare an, vin aici cca 17.000 de vizitatori, dintre care mulți școlari.

Tot aici funcționează un centru de studii condus de Florian Schwanninger. „Scopul nostru este să stabilim o bază de date a victimelor. Până în prezent, am identificat 23.000 dintre cei aproximativ 30.000 de oameni uciși aici, din 1940 până în 1944".

Aceste nume sunt inscripționate pe panouri de sticlă. Pentru a nu le uita și a ne aminti aceste crime, în fiecare an, pe 1 octombrie, aici se organizează o ceremonie de comemorare a victimelor nazismului.

 

Traducere de Lavinia Nechifor după articolul publicat de France24