Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cinema Paradiso: primul cinematograf comunitar din România, deschis în cartierul Iosefin din Timișoara

Locatarii a două blocuri dintr-un cartier vechi al Timișoarei au, de acum, propriul cinematograf. E chiar în curtea care desparte cele două imobile, se numește Cinema Paradiso, ca-n filmul de Oscar al lui Giuseppe Tornatore, și e ideea unui actor al Teatrului Național Timișoara. Romeo Ioan a vrut să-și facă vecinii să simtă că aparțin unei comunități.

Cinema Paradiso s-a deschis în cartierul Iosefin, din Timișoara, în curtea care separă două foste cămine de muncitori deținute cândva de CFR. Mai exact, pe strada Gheorghe Pop de Băsești, imediat pe stânga, după ce treci podul de la fosta fabrică de țigări. Sunt două imobile diferite, care au același număr, 23, dar fiecare are altă scară.

La scara A, în blocul de la stradă, la ultimul etaj locuiește Romeo Ioan, actor la Teatrul Național. Imobilul este recent reabilitat, totul e nou, aproape imaculat, iar în casa scării este o expoziție permanentă de desene. Sunt portrete de celebrități, realizate în acrilic, în stilul pop art, și poartă semnătura aceluiași Romeo Ioan. De pe fiecare etaj îți zâmbesc sau se uită ciudat la tine personaje precum Marilyn Monroe, Mahatma Gandhi, Marc Chagall, Sigmund Freud sau Barack Obama. 

Cinematograful e în spatele blocului, în curtea dintre cele două imobile. E primul cinematograf comunitar din România și a fost ideea lui Romeo. Filmele sunt proiectate pe un zid, care a fost reparat și zugrăvit chiar de artist. Inițial, gândul i-a fost la un meci de fotbal, așa cum era în copilărie. Între timp, a ieșit altceva. 

„Denumirea vine de la comunitate, comunitar, și cinema… de la Cinema Paradiso. Ideea mi-a venit când mă plictiseam, mă uitam pe un zid aici și m-am gândit «ce fain dă un meci de fotbal cu vecini uitându-se la el». Pentru că în perioada era un turneu final de campionat. European sau mondial, nu contează. Și ăla a fost gândul de o proiecție pe zid. Fotbal, că se adună oamenii. Când eram copil, a fost o perioadă în care nu se mai transmiteau asemenea meciuri la televiziune și unii prindeau sârbii, stăteam cocoțat cu antena și o țineam în poziția cât de cât corectă, că ecranul era plin de purici.

Mergeam la un bloc care nu puteam spune că era vecin, că era la mama naibii, și știam.. nu știu cum aflam, din gură în gură, că acolo scoate unul televizorul, exact pe bloc, și se strânge lumea și se uită la meci. Aia a fost fain. Aici, în perimetrul ăsta, sunt mulți locatari și e o lume relativ obișnuită… pe mine m-au perceput la început ca pe un tip ciudat și m-am gândit că parcă asta i-ar apropia de oamenii pe care îi privesc poate cu alți ochi. M-am gândit că astfel de acțiuni i-ar aduce un pic împreună, măcar cât durează un film, i-ar apropia. Cinema Paradiso a fost primul film pe care l-am pus. De atunci am pus și «Il Postino», și «Venus», cu Peter O’Toole. Am pus și film de acțiune, «Mihai Viteazul». Vin oamenii, dar s-a și întâmplat să și rămân singurul care se uită la film, de câteva ori”, povestește Romeo Ioan.

Proiecţiile sunt doar pentru locatarii celor două blocuri și pentru prietenii pe care îi aceștia îi invită la film. Oamenii sunt încântați de ideea vecinului lor.

 

Vecinul care a pus unitate în comunitate. Eu sunt mai mult cu ordinea și am învățat un mare lucru de la el, că poți să educi copiii și fără «Ia, fiecare la scara lui» și îi poți educa și prin cultură, și prin artă (…) Mie mi s-a părut, sincer, normal, eu aș vedea așa ceva bormal în orice comunitate care cuprinde mai mult de cinci-șase familii, asta înseamnă să conviețuiești cu cei din jurul tău”, spune un spectator. „E super, e mult mai bine decât în apartament să te uiți. E fain că ești cu toți vecinii, îi mai cunoști, îi super, îmi place mult ideea. Chiar mi s-a părut uimitor prima dată când am ieșit și a fost super, foarte faină ideea”, completează altcineva.

Proiecţiile de film vor avea loc în fiecare sâmbătă, după ce se întunecă și numai dacă Romeo nu are spectacol la teatru. Cel mai recent rol al său este Berenger, în „Rinocerii” lui Eugen Ionesco, pus în scenă la Timișoara de Tompa Gabor.