Ziua Holocaustului: Deportarea în Transnistria a fost primul mare cutremur – scriitorul Norman Manea despre infernala experiență a unui copil de cinci ani

Norman Manea provine dintr-o familie de evrei bucovineni, unul dintre bunicii săi fiind de profesie brutar, iar celălalt librar. El s-a născut în 1936 la Burdujeni, in casa bunicului librar, si a locuit la Ițcani, alta suburbie a orașului Suceava., unde tatăl sau lucra, contabil, la fabrica de zahăr.

“Prima mea amintire est de la 4 ani când am luat-o spre Cernăuți, singur pe șosea și am fost adus înapoi de niște oameni cumsecade, după care tatăl meu m-a legat de piciorul mesei. Nu știu ce m-a îndemnat să evadez, știu doar că am fost recuperat, retrimis la vatră, iar tatăl meu m-a pedepsit, cu umor, în felul său tipic”, povestește Norman Manea.

“Am amintiri speciale legate de femeia care era zâna familiei și a gospodăriei – celebra Maria, frumoasa Maria – care mă ducea frecvent la fotograful Bartfeld din Ițcani. Pe vremea aceea aveam multe fotografii cu care puteam concura la Hollywood”, mai spune el.

Acest amănunt povestit de Norman Manea este unul esențial, pentru că, așa cum vom vedea mai târziu, Maria a fost un personaj memorabil în viața familiei si apare cu intermitență până la plecarea scriitorului din Romania, în 1986.

Copilăria idilică a lui Norman Manea a suferit un șoc brutal după 6 septembrie 1940, când s-a instaurat regimul național-legionar, condus de Ion Antonescu.

“Din câte știu, tatălui meu, care lucra în calitate de contabil, nu i s-a mai permis să intre în fabrică și în general atmosfera s-a înăsprit, membrii familiei mele erau extrem de îngrijorați cu privire la ce va urma. Mama mea, mai patetică, voia chiar să se mute în URSS, unde se spunea că e mai bine. Știm acum unde ar fi ajuns dacă se ducea acolo. Deci ei au avut de suferit, dar nu brutal – persecuții și îngrijorări – plutea deasupra lor stafia obișnuitelor persecuții și amenințări”, își amintește Norman Manea.

Deportați în vagoane de vite

A urmat rebeliunea legionară din ianuarie 1941, care nu a avut efecte vizibile la Suceava, dar ceea ce a urmat după eliminarea de la putere a Mișcării Legionare și intrarea în război a României alături de Germania Nazistă împotriva URSS în iunie a 1941 a fost un dezastru pentru evreii Bucovinei, care au fost deportați în masă după 9 octombrie în acel an.

Întoarcerea huliganului - romanul autobiografic al lui Norman Manea, care avea cinci ani când a fost deportat cu familia în Transnistria

Sursa imaginii: 

Farrar, Straus and Giroux,

“A fost un adevărat cataclism pentru întreaga familie, ne-am regăsit cu toții în niște vagoane de vite, murdare, un amestec de populație disperată, bătrâni, bolnavi, copii îngroziți, părinți isterizați. Deportarea în Transnistria a fost primul mare cutremur, confirmat la Atachi, la frontiera cu Ucraina , unde  am fost debarcați cu ghionturi și înjurături din vagoanele de vite, cadavrele au fost scoase si soldații români au început operația de jaf și bătăi. La Atachi s-au produs primele sinucideri printre deportați”, povestește Norman Manea.

Înainte să-și continue povestea sumbră despre infernul deportării, am vrut să știu de ce au fost deportați în masă evreii din sudul Bucovinei? La urma urmei, principala acuzație a lui Antonescu era îndreptată împotriva evreilor din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța, care ar fi colaborat cu ocupanții sovietici după anexarea acestor teritorii în iunie 1940. Or sudul Bucovinei, inclusiv Suceava, unde locuia familia lui Norman Manea, nu intrase sub această ocupație, rămânând parte a statului român.

“Se răspândea un zvon, un fel de explicație fantasmagorică cum că nu am fi evrei români, ci austrieci, proveniți din Imperiu, deci nu se poate avea încredere în noi”, explică Norman Manea.

În octombrie 1941 au fost deportate toate rudele sale, din Ițcani și Burdujeni, cele două suburbii ale Sucevei, bunicii, unchi și mătuși, încă vreo șapte – opt și cei patru din familia directă, dar rudele din afara Bucovinei, Fălticeni sau Botoșani nu au au fost deportate.

Norman Manea nu își aduce aminte cât a durat călătoria cu trenul în vagoane de vite de la Suceava la Atachi, dar ține minte perfect coșmarul trăit în acele zile.

“Eu eram un copil de cinci ani, alintat de familie și m-am trezit dintr-o dată în acest infern al vagonului de vite, cu o îngrămădeală de bătrâni și copii, bolnavi și isterizați, am văzut oameni murind și apoi la Atachi, unde câțiva, așa cum am mai spus, s-au sinucis. Deci, murdărie, țipete, rugăciuni, văicăreli, fecale – pentru un copil era imaginea infernului, povestește Norman Manea.

“Un cunoscut al tatălui meu de la poliția Ițcani l-a avertizat cu o noapte înainte de deportare să nu ia mult bagaj pentru că va avea de mers mult pe jos, dar să ia banii pe care ii are. Părinții mei aveau bani ca să cumpere o casă, prima – si ultima - din viața lor. Din câte mi s-a povestit banii au fost cusuți in căptușeala hainelor. Când au ajuns la Atachi mama mea a reușit să schimbe parte din  acești bani în moneda acceptată în Transnistria in acel moment” spune Norman Manea.

După trecerea Nistrului în bărci, deportații au fost forțați la un marș spre Moghilev. Acolo, familia lui Norman Manea s-a adăpostit temporar în ghetou la niște evrei localnici..

“În acea atmosferă de teroare familia se pregătea de execuții. La Moghilev tatăl meu a reușit să lucreze scurta vreme,  plătit cu o pâine pe zi, din care am supraviețuit patru persoane. Bunicii au murit foarte curând de tifos exantematic care a decimat o parte a supraviețuitorilor. Ei aveau în jur de 70 de ani, dar și mulți tineri au murit de tifos, alții, așa cum am mai spus, s-au sinucis din disperare, aruncându-se în Nistru” își amintește Norman Manea.

Tatăl - bătut sălbatic

Familia a stat puțin timp la Moghilev după care a ajuns la Vindiceni, în apropiere de Moghilev, iar de acolo la Iurcăuți. Tatăl lui Norman Manea era în căutare de lucru pentru a întreține familia, compusă din părinți si cei doi  copii, Norman și Ruti, fiica unui frate al tatălui, rămasă orfană de mamă și luată în îngrijirea familiei sale, deportată apoi împreună cu toți. Supraviețuirea era dificilă, fără mâncare și medicamente..

Evreii deportați au fost trecuți peste Nistru în gehtouri și lagăre

Sursa imaginii: 

Muzeul Holocaustului Washington

“Paza era permanentă, știam că suntem supravegheați, ne era frică de patrule. Îmi aduc aminte că odată un soldat român mi-a dat o jumătate de pâine, pe care am adus-o, încântat, familiei.  Așteptam să fiu lăudat, părinții m-au certat și mi-au interzis să accept orice oricât de flămând aș fi fost. Le era frică de otravă sau de știu eu ce, dar eu, eram fascinat de jumătatea aceea miraculoasă  de pâine, care putea salva o zi”, povestește Norman Manea.

Violențele nu lipseau, deși Norman Manea nu a asistat direct la execuții, așa cum s-au întâmplat în alte locuri în Transnistria.

“Tatăl meu a fost bătut sălbatic, cu o vână de bou,  de comandantul zonei pentru că a scris petițiile unor părinți ucraineni către autoritățile de ocupație române, pentru eliberarea fiilor lor arestați din cauză că ar fi fost comsomoliști. A zăcut anihilat un timp după care am ajuns  la Vindiceni. Tata a găsit de lucru la fabrica de spirt de acolo.

Copilul deportat a deprins idișul vorbit de deportați și rusa-ucraineana locului. După înfrângerea de la Stalingrad din februarie 1943, s-a putut simți o oarecare îmblânzire în comportamentul autorităților române .

A apărut pentru unii  chiar posibilitatea de a primi unele pachete și cărți poștale de la rude din România, atmosfera s-a domolit, în general după 1943”, spune Norman Manea.  

Confruntat cu avansul implacabil al Armatei Roșii către vest, regimul Antonescu a decis să permită repatrierea unor deportați în primăvara lui 1944, dar familia lui Norman Manea nu a putut beneficia imediat de această măsură, fiind ajunși din urmă de sovietici.

“ Tatăl meu fusese imediat mobilizat in Armata Roșie și trimis pe front, in linia întâi. Împreună cu un prieten a reușit sa evadeze și după o rătăcire de două zile prin păduri și-a regăsit, miraculos, familia la Briceni. Era meticulos și a întocmit imediat un vocabular cu cuvinte rusești, rusa fiind limba vorbită în Basarabia, amestecată cu româna. Așa a reușit să lucreze o vreme la o bancă”, explică Norman Manea.

Bilanțul uman al deportării a fost copleșitor. Bunicii au murit curând de tifos în Transnistria,  îngropați într-o pădure fără niciun semn. Înmormântarea la care a asistat copilul Norman Manea, marca prima dată când a văzut moartea chiar în familie.

“Noi ne-am repatriat în primăvara 1945, cu o întârziere de aproape un an. Îmi aduc aminte cum am defilat la Iași în zdrențe, slăbiți și înfometați, după aceea ne-am regrupat la rudele care nu fuseseră deportate. În cazul nostru, la Fălticeni.”, adaugă el.

“Eu am găsit după foarte mulți ani în dosarul meu de Securitate un certificat medical al Crucii Rosii care privea băiețelul revenit din deportare. Probabil,  era deja bănuit la acea vârstă că va ajunge disident... În certificat se spune că băiatul este foarte slab, anemic și în pericol de boală”, își amintește Norman Manea.

“Am început școala în Basarabia, la Briceni, în limba rusă – școala sovietică. Când m-am întors în România, rusa devenise obligatorie în scoală și am avut  impresia că sunt mai bun decât profesorul. Tot ceea ce-mi amintesc din acel an în școala sovietică este imaginea unei fetițe blonde, Maia, fiica unui ofițer, care avea caietele învelite în hârtie colorată și lucioasă. Eu eram unul dintre deportații aceia nenorociți, dar când m-am întors în România vorbeam destul de bine limba rusa, ceea ce îmi conferea avantajul zilei” povestește Norman Manea.

Periprava - mai rău ca în Transnistria

Revenirea în România a însemnat și reîntâlnirea cu Maria, femeia atașată de familia lui Norman Manea, iar această întâlnire a avut un impact acut.

Norman Manea povestește despre persecutarea tatălui său de către regimul comunist, după ce fusese persecutat de cel fascist

Sursa imaginii: 

Norman Manea

“Bunicul Avram, librarul pios, o culesese de pe străzile din Burdujeni, orfană, prăpădită. A  crescut apoi în familia bunicului, vorbea perfect idiș, era frumoasă și deșteaptă. La deportare, în gara Ițcani, unde au fost adunați evreii din Burdujeni și de la Suceava, ea s-a luptat cu patrulele deoarece voia să plece cu noi. Se considera și așa era de fapt, parte a familiei. Bineînțeles că a fost oprită, dar curajoasă și deșteaptă cum era, a reușit după un timp să ajungă în Transnistria după noi, cu niște valize pline cu mâncare și îmbrăcăminte, care i-au fost confiscate imediat, iar ea a fost amenințată cu Curtea Marțială. A mai revenit de vreo doua ori sa na caute și să ne ajute. Este un exemplu admirabil al celeilalte fețe a poporului român, ca și polițistul care l-a avertizat pe tata ce se va întâmpla în deportare”, povestește Norman Manea.

Familia a locuit, după repatriere, câteva luni la Fălticeni, iar mai apoi doi ani la Rădăuți – o perioadă de “vindecare”, după cum spune Norman Manea. Apoi a urmat revenirea acasă după mai bine de aproape șapte ani de absență.

“Am revenit la Suceava unde marea surpriză a fost că Maria era soția secretarul de partid al orașului, Tovarășul Victor Varasciuc, care l-a somat pe tatăl meu la o discuție, l-a asigurat că ce s-a întâmplat nu se va mai repeta niciodată și că trebuie să intre în partid. Tatăl meu nu făcuse niciodată politică. A acceptat, totuși, era vorba de soțul Mariei, o garanție absolută.

Din păcate, cu multe decenii după aceea când m-am întâlnit cu Maria înainte de a pleca din România am înțeles că ea a fost practic distrusă de Partidul Comunist. Soțul devenit instructor la Comitetul Central călătorea tot timpul, s-au mutat la București. La un moment dat, la întoarcerea dintr-o călătorie a adus o fetiță de doi– trei ani bolnavă, dacă vă închipuiți, de blenoragie.

Maria era și a rămas în imaginea mea o sfântă! A crescut fetița ca pe un copil al ei. La ultima noastră întâlnire a venit cu această fetiță – o adolescentă tăcută. Asta este povestea  unui destin românesc de excepție, al unei ființe de o extraordinară puritate și dăruire. Am întrebat-o în acea zi când ne-am despărțit: Maria, ai mai face ce-ai făcut pentru noi, pentru familia noastră? Ea a răspuns: nu știu, dar ce știu este că la bunicul tău și la mama ta am avut cea mai bună perioadă din viață” reamintește Norman Manea despre această poveste, cu atâtea implicații.

El spune că antisemitismul din România nu a dispărut, a devenit “sub-cutaneic”, mascat dar prezent.

„Tatăl meu a fost arestat și condamnat într-un caz total înscenat,. Când s-a întors din sinistrul  lagăr de la Periprava, unde a stat vreo 10 luni, până s-a rejudecat procesul, (acuzația fiind că ar fi  primit de la un subaltern un pachet de carne fără să-l plătească) a aflat de la  un activist de partid, ca toată povestea fusese regizată la organele locale de partid. Periprava a fost un absolut coșmar, unii au considerat că era mai rău ca în Transnistria” explică Norman Manea si adaugă că tatăl său, a fost întâi o victimă a regimului fascist condus de Ion Antonescu si apoi o victimă a regimului comunist.  

Rinocerizare a planetei

România a recunoscut oficial în 2004 prin Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” responsabilitatea statului în timpul Holocaustului (1940 – 1944), dar atitudinile de scepticism și chiar negare a Holocaustului persistă.

Norman Manea a fost deportat în Transnistria cu familia sa la vârsta de cinci ani

Sursa imaginii: 

Claudiu Turcuș Facebook

“Suntem la 80 de ani de la acele evenimente, când am fost trimis în lagăr aveam cinci ani, am acum 85. Antisemitismul este  persistent, mascat, adesea, se perpetuează învăluit în adjective viclene, adesea  nedisimulat, fermentând în otrăvuri, gata de explodeze și nu doar în România. După părerea mea și nu doar a mea, s-a produs o abrutizare molipsitoare, o rinocerizare a planetei..

Eu nu am vrut să plec din România. Legat de limbă, de atmosferă și de dialogul râvnit. Am plecat într-un moment în care mi s-a părut că nu se mai poate recupera sau redresa nimic, sub cârmuirea ‘celui mai iubit fiu al poporului’.

Am avut admirabili interlocutori în limba mea. Actuala reînviere și perpetuare a blestemului veninos și vorace al urii anunța un tenebros si tragic virus al distrugerii” conchide scriitorul Norman Manea care trăiește în Statele Unite din anul 1988.