„Ne-am înconjurat de o spiritualitate a stomacului” (părintele Francisc Doboș)

”Un copil m-a întrebat odată când S-a născut Dumnezeu și dacă își petrece ziua la Kidsland?

Hristos se naște de fiecare dată atunci când Îi dăm voie în viețile noastre, El fiind veșnic, nu are nevoie de naștere în veșnicie, ci doar în timpul nostru și în viețile noastre, și se naște în sufletul fiecăruia dintre noi atunci când suntem învățați primele rugăciuni sau când ni se șoptesc vorbe de sens de către părinți, îndeosebi de către mame, care îi învață pe proprii copii primele rugăciuni...”

Îl vedem noi deseori pe Dumnezeu ca pe un Moș Crăciun care trebuie să facă daruri tot anul și atunci când nu primim ce ne dorim, batem bosumflați din picior?

Se întâmplă, și mai ales dacă unii dintre noi, din partea celor care au responsabilitatea de a-L predica, predicăm un Dumnezeu stăpân – atunci ne este frică de acest Dumnezeu și încercăm să menținem echilibristica și am vrea doar să nu ne vadă și ne ferim de El, facem slalom prin viață.

Dacă, în schimb, părinții și părinții noștri duhovnici, preoții, ajungem să predicăm un Dumnezeu Tatăl, nu doar un Dumnezeu hipster care ne lasă – faceți ce vreți voi –, un Dumnezeu Tată care iubește și iartă, atunci această iubire, care iartă, ne responsabilizează și ajungem să nu mai facem acele greșeli ale noastre, nu din frică, ci din iubire prea mare de a nu răni pe cel care ne iubește.

Există această ispită, a privatizării lui Dumnezeu, că o să ne tragem fibra optică pe canapeaua de acasă pentru a avea noi propria legătură cu Dumnezeu. Nu putem trăi fără această întâlnire cu Dumnezeu în comunitate pentru că altfel devine o aroganță spirituală și rămânem acei creștini, după perioada de pandemie. Și putem risca să rămânem la nivelul de creștinism de canapea. E nevoie acum să redescoperim pelerinajul la biserică, săptămânal, mersul la sfintele celebrări, la Sfânta Liturghie, la această ascultare activă a cuvântului lui Dumnezeu.

Am trecut prin doi ani de pandemie, acum avem aproape de granițele noastre un război. De ce unesc mai mult violențele decât dragostea?

Pentru că în fața violențelor descoperim lucrurile comune pe care le avem, viața pe care nu reușim să o prețuim atunci când avem perioade de pace – atunci vedem că aproapele nostru devine concurentul nostru și intrăm în mecanisme de invidie, de egoism, de calcule, de răutăți. Atunci când dăm de greu, de conflict sau de război, lăsăm la o parte orice aroganță și ne dăm seama că viața aproapelui nostru e importantă, a ucrainenilor pe care românii, în general, nu îi simpatizează în mod deosebit. Acum am demonstrat, români de peste tot, că putem fi solidari, putem sufleca sufletele și mânecile pentru a veni în întâmpinarea nevoilor lor, pentru că fug de gloanțe, de arme și de război și au nevoie să își conserve și să își păstreze viața pentru a trăi mai apoi reunirea cu cei dragi, după terminarea războiului.

Învierea a devenit o amplă operațiune comercială deseori. Iisus e cel mai bun agent de marketing. Facem casa lună, dar uităm să ne curățăm mintea, inima. Ou, cozonac, cadouri, iepuraș, ne batem în parcările din supermarketuri, bifăm Învierea, luăm lumina și plecăm. Unde e Taina Învierii?

Ne-am înconjurat de o spiritualitate a stomacului. Paștele de pe masă, ouăle, drobul, agitația din supermarketuri... Să facem pace, să ieșim din spiritualitatea superstițioasă și comercială. Avem nevoie de toate acestea, dar să le drămuim și să le dozăm pentru că echilibrul face diferența.

Să avem grijă să consumăm cu încredere rugăciune și har, iertare de la Dumnezeu, împreună cu bucatele de pe masă, fără să le divinizăm pe acelea. Să aprindem inimile, nu doar lumânarea. Să trăiască nu doar senzaționalismul sărbătorii și al ghiftuirii de la masă, ci să trăiască toate senzațiile spirituale, interioare, sufletești, care ne introduc în misterul Învierii lui Hristos. Nu vedem, nu suntem siguri pentru că nu punem mâna, ci suntem siguri pentru că trăim în interior, sufletește, Învierea lui Dumnezeu. Să trăim orice senzație spirituală și să nu căutăm doar senzaționalismul.