Corina Șuteu: ICR, în moarte clinică după o lungă agonie

Asistăm la numirile pe criterii politice ce sfidează orice logică, care arată un profund dezinteres pentru cultura națională. Declarațiile vin în contextul în care mai mulți români din Marea Britanie solicită, într-o petiție, retragerea Catincăi Nistor de la șefia ICR Londra. Asta după ce Nistor, propunereaa președintelui ICR Liviu Jicman, a primit votul comisiei pentru Cultură a Senatului.

Audierile făcute publice de USR arată că noul director ICR Londra nu a putut prezenta principalele sale două obiective pentru mandatul de 4 ani.
Nu este singura problema, e un nume într-un lung șir de numiri discutabile, comenteazp la RFI Corina Șuteu care amintește la RFI și cum am ajuns astăzi în această situație.

Corina Șuteu: În primul rând care este circuitul decizional legat de numirea unei asemenea persoane. ICR a trecut prin rupturi catastrofale. Ce se întâmplă astăzi nu e decât rezultatul, consecința unei situații care a început în 2012, când întreaga structură arhitecturală construită de Horia Patapievici și de echipa sa a fost distrusă.

Tot ce a urmat după aceea a fost o agonie a acestei instituții, care se termină acum prin stabilizarea într-o moarte clinică. Ăsta este adevărul. Noi punem problema Catincăi Nistor. Dar Catinca Nistor nu e altceva decât o persoană propusă de un șir de oameni care consideră că este competentă. Uitați-vă la comisia care a aprobat candidatura sa, cu toate că a avut câteva voturi împotrivă. Absolut toată lumea din acest lanț decizional are responsabilitatea acestei numiri, din punctul meu de vedere.

De data aceasta s-a făcut publică și lumea a văzut cum are loc interviul. Mărturisesc că din lungul șir al celor propuși pentru posturile de directori ai ICR în străinătate am rezerve față de foarte mulți, aceleași rezerve imense pe care le am și față de Catinca Nistor. Eu personal am rezerve și față de actualul președinte al ICR, domnul Liviu Jigman.

Nu cred că sub conducerea domniei sale ICR va reuși să construiască o instituție credibilă în exterior. E foarte greu să definim acum ce tip de CV ar trebui să aibă un bun director al ICR. Acest bun director al ICR va depinde de organizarea administrativă și de autoritatea unor șefi care s-ar putea să nu înțeleagă, chiar și dacă respectivul director al ICR ar fi foarte competent, cum trebuie să lucreze într-un spațiu exterior pentru a fi un bun ambasador cultural al României.

Eu zic să ne îndepărtăm un pic de cazul acesta, care a fost cel care a lansat reacțiile existente și să vedem tabloul de ansamblu, care este dezastruos. Din 2012 încoace acest tablou este dezastruos. Și în momentul de față s-a stabilizat o situație foarte proastă.

Reporter: Asta ce arată? Ce arată aceste numiri? Pare că nu se mai ține cont de nimic. Sunt persoane care nu au absolut nicio treabă cu cultura.

CȘ: Absolut asta arată. Arată un  dezinteres profund pentru domeniul cultural, o ignoranță extraordinar de mare și o pătrundere în sistemul culturii naționale, dar și al reprezentării noastre în străinătate, a unei metode care se bazează exclusiv pe pile, pe sinecuri, pe trafic de influență, pe decizii aleatorii luate de oameni care nu au o strategie și nu au o gândire despre asta.

Nu se gândesc cu adevărat la o politică publică în cultură, nu se gândesc la o politică culturală exterioară. Ei se gândesc doar la interesele de partid sau alte tipuri de interese pe care trebuie să le deservească. Până la urma urmei, toate reacțiile publice nu au niciun fel efect. Eu continui să dau ca exemplu ceea ce s-a întâmplat la INP. Institutul Național al Patrimoniului a avut timp de mai mulți ani un director excepțional, recunoscut de tot mediul său profesional. În momentul în care actualul Ministru al Culturii a decis să îl schimbe, cu toată reacția unanimă a profesioniștilor și a experților, acest om a fost schimbat. Și nu a fost schimbat cu oricine.

A fost schimbat cu o directoare despre care există foarte multe semne de întrebare atât la nivel profesional, cât și la nivel moral, al eticii sale de lucru. Asta mie mi se pare că spune foarte mult pentru că patrimoniul este un domeniu cheie în politica publică culturală nu numai a României, ci a oricărei țări europene și nu numai. Și iată că nu a contat. Singurul lucru care a contat a fost numirea politică. Ce e de făcut? Probabil că fiecare, la nivelul nostru, să conștientizăm că avem o responsabilitate din acest punct de vedere. Sistemul cultural să se informeze mai mult, să știe că acest tip de numiri au consecințe. Noi trebuie să dezvoltăm o formă de intoleranță activă față de orice alunecare, compromis, lucru care până la urmă duce la compromisuri mai mari și la compromisuri fatale. E adevărat că interviurile care au avut loc în ceea ce privește ICR sunt un exemplu viu al acestei situații pe care o trăim azi.

Rep: Care este menirea Institutului Cultural Român, a acestor filiale din străinătate? Ce ar trebui să facă? În regulament scrie că misiunea lor e de promovare a culturii și civilizației naționale în țară și în afara ei. De ce sunt importante ele ca instituții? Ce ar trebui să facă? De ce ar trebui să fie vizibile și conduse de oameni competenți?

CȘ: Ca orice activitate de natură să promoveze, dar să și reprezinte într-un mod complex și divers cultura unui popor în străinătate, lucru pe care în ultimii ani globalizarea și noile tehnologii au făcut ca în ultimii ani să evolueze, dra ca orice domeniu de această natură, care are de-a face cu identitatea națională și cu expresia artistică liberă și conectarea la alte culturi, acest domeniu presupune o strategie.

Presupune o strategie care să corespundă unor obiective. Avem aceste obiective? Le-am clarificat între Ministerul Afacerilor Externe, ICR și Ministerul Culturii? Există o gândire în legătură cu asta în conformitate cu care s-a formulat o strategie și apoi au fost identificate persoanele care sunt capabile să pună această strategie în practică? Nu. Importanța unui institut cultural de acest fel e definită de fiecare țară în mod diferit.

Abordarea pe care a avut-o echipa Patapievici a fost o abordare de conectare la culturile străine, o abordare care a avut meritul enorm de a fi și revoluționară. De multe ori instituțiile europene nu reușesc să iasă din vechile structuri și au un fel de abordare mecanică în sensul acesta.

Abordarea echipei Patapievici a vrut să demonstreze că în momentul în care astăzi te conectezi cu alte culturi care sunt străine, dar care, pe de altă parte, trec și ele prin procesele de transformare născute din globalizare, din intersectarea culturilor, a disciplinelor, poți să obții o vizibilitate foarte mare pentru cultura ta națională.

Din această vizibilitate poți face să înflorească un domeniu care te face credibil, vizibil, cunoscut. Și te face credibil și pentru alte domenii. Faptul că noi în acei ani am avut o vizibilitate extraordinară prin cinematografie și artele vizuale, în mod special, a determinat un interes pentru România, cu totul diferit față de interesul care exista până atunci.

Acest lucru ar fi trebuit să continue să se întâmple. Nu s-a întâmplat. Și nu numai că nu s-a întâmplat, ci el a fost complet retezat din rădăcină imediat cu venirea președintelui Marga. Și agonia asta instituțională a continuat până astăzi.

Rep: Pe de altă parte, îmi amintesc că și atunci subfinanțarea era o problemă. Se așteptau rezultate cu bani foarte puțini.

CȘ: Bineînțeles, asta este o altă problemă a culturii noastre, a sistemului nostru cultural în general. Subfinanțarea provine dintr-o neînțelegere a capacității pe care poate să o aibă cultura de a deveni un generator economic, de imagine, de promovare. Subfinanțarea nu face decât să reflecte incapacitatea de a gândi strategic, de a gândi având obiective. Așa că subfinanțarea e o consecință a unei lipse de gândire.