Rachel Jedinak, o martoră neobosită a Holocaustului

Pe biroul la care stă, și-a pus doar ceasul. Acum privește cum se umple sala de spectacole a Memorialului Shoah. Aproximativ 90 de elevi de la un liceu din suburbiile Parisului stau pe scaunele de catifea albastră și vorbesc în șoaptă.

,,Trebuie că are 70 de ani", îi spune unul dintre ei colegului său despre bătrâna în tunică verde smarald care se află în fața lor. În realitate, Rachel Jedinak, născută Psankiewicz, are 88 de ani.

,,Am trăit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și nu sunt un dinozaur", spune ea de la început. Gluma sună ca un avertisment: evenimentele pe care urmează să le povestească s-ar putea întâmpla din nou.

Din fundul sălii în care ne-am strecurat, chiar în spatele rândului ocupat de profesori, vorbitoarea este în primul rând o voce. O voce un pic afectată de timp, cu modulații regulate marcate uneori de durere. Și de furie. O voce, mai ales, care, după ce a tăcut prea mult timp, nu vrea să se oprească, dar care, deocamdată, se lansează într-o prezentare cronometrată.

Razia ”greenback"

Vocea devine monocromă. Ea își duce publicul în Parisul clasei muncitoare de dinainte de război, în cartierul Ménilmontant, unde familia Psankiewicz locuiește într-un apartament cu două camere și o toaletă pe palier. Sunt Abram și Chana, imigranți din Polonia la începutul anilor 1920, Louise, născută în 1929, și Rachel, cinci ani mai târziu.

Povestește despre copii de toate originile care se joacă șotronul sau cu zarurile pe stradă, despre insultele antisemite care duc uneori la scurte încăierări... Și sora ei mai mare, care o învață bazele cititului.

Când a izbucnit războiul, Rachel Jedinak știa deja să descifreze apelurile răsunătoare de pe pereți. Ea mimează cu vârful degetului arătător: ,,Mo-bi-li-sa-tion gé-né-rale”. Cele două cuvinte, abstracte pentru o fetiță de cinci ani, capătă un sens concret atunci când tatăl ei se înrolează în Legiunea Străină. În timp ce el a plecat să lupte în Ardeni, restul familiei a luat calea exodului. Dar, prinsă de armata germană, ea decide să se întoarcă la Paris.

Când a fost demobilizat, tatăl său și-a găsit un loc de muncă ca tâmplar și dulgher, iar viața a continuat ca de obicei. Până la 14 mai 1941, când a fost convocat pentru o ,,examinare a situației sale". O capcană. La fel ca aproximativ 3.700 de oameni, a fost arestat în timpul a ceea ce avea să se numească razia ,,greenback". Trimis în lagărul de la Beaune-la-Rolande, a fost deportat treisprezece luni mai târziu la Auschwitz cu convoiul nr. 5.

Viața de familie era definită de decretele antievreiești: obligația de a face cumpărături doar între orele 15 și 16; interdicția de a folosi grădinile publice și cabinele telefonice; obligația de a purta steaua galbenă.

La 15 iulie 1942, secretarul general al poliției, René Bousquet, a dat undă verde arestării a aproximativ 27 000 de evrei cu vârste cuprinse între doi și șaizeci de ani, la care urmau să participe, a doua zi, peste 4 000 de polițiști parizieni. Informația a ajuns la mama lui Rachel Jedinak, care a ascuns-o pe aceasta și pe sora ei la bunicii paterni.

Salvată de o palmă

Dar, în zorii zilei de 16 iulie, s-a auzit o bătaie la ușă: ,,Poliția, deschideți!’’ Fetițele fuseseră denunțate. Doi funcționari i-au dus la mama lor. Pe stradă, femeile și copiii lor ieșeau pe toate ușile. Înconjurată de uniforme, mulțimea s-a îndreptat pe jos spre La Bellevilloise, un spațiu cultural prin care urma să treacă înainte de a fi dusă la Vélodrome d'Hiver.

Aproape 13.000 de persoane au fost arestate în capitală în două zile. De la ferestre și de pe trotuare, parizienii observă scena. Unii chicoteau, alții îi încurajau.

În sala de la Bellevilloise, căldura este insuportabilă.... Mama lui Rachel Jedinak vede o ieșire de urgență și le ordonă fiicelor sale să își încerce norocul. ,,Dar când ai opt ani, când ți-e frică, nu vrei să-ți părăsești mama", spune bătrâna în sala cufundată în liniște. ,,Strigam, refuzam să o ascult. Mi-a dat o palmă. A fost pentru prima dată. Mi-a salvat viața’’  În timp ce cei doi copii se apropie de ieșire, polițiștii de serviciu se uită ostentativ în altă parte. Au scăpat. Mama lor a fost dusă la Drancy și apoi deportată la Auschwitz, unde a fost ucisă imediat după sosire...

Articolul rfi.fr complet aici

Traducere de Antonia Dinu