Destinul familiei Stern – Botoșani, Paris, New-York

Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry – Public Domain

”Nu sunt un om din popor, ci un om pentru popor”, este o frază celebră atribuită domnitorului francofon.

Nu dorim să reluăm aici toată istoria modernă a României, dar câteva momente importante trebuie reamintite:

Sultanul otoman recunoaște această unire în 1861 iar în 1862 numele țării este stabilit România, cu Capitala la București.

În 1866 Alexandru este nevoit să abdice, în favoarea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care preia tronul, tot ca domnitor, sub numele de Carol I. România își proclamă independența față de Imperiul Otoman la 9 mai 1877, iar în 1881 devine regat, Carol I fiind proclamat rege.

Așadar Jakob și Bertha aveau în jur de douăzeci de ani la vremea acelor evenimente deosebit de importante din istoria României. Își încep viața cu multe speranțe, iar în 1882, la 27 ianuarie, li se naște primul copil, Wolf.

Pe timpul acela evreii erau protejați de boierii moldoveni, proprietari de moșii, cum era însuși domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dacă în economia Moldovei de atunci activau câțiva francezi și câțiva ruși, trebuie spus că grecii aveau monopolul comerțului cu cereale, iar armenii pe cel al comerțului cu animale, dar în rest comerțul, în general, era controlat de evrei.

Tot evrei sunt bancherii boierilor, iar în zonele rurale aproape toți micii comercianți, meșteșugarii și hangiii sunt evrei. Se diferențează de restul populației prin îmbrăcămintea și pieptănătura specifice, dar și prin limba pe care o vorbesc, idiș.

Jakob Stern lucra în domeniul textil, ca spălător- călcător.

Românii în general făceau agricultură, o agricultură arhaică, uneltele sunt din epoca romană, nu se utilizează îngrășăminte iar boii sunt singurele mijloace de tracțiune. Dar o categorie și mai defavorizată în Moldova este cea a romilor. Folosiți și vânduți ca sclavi, sunt fierari, cizmari sau lăutari.

Statul decide desființarea sclaviei în 1844, dar boierii nu renunță practic la robi decât în 1855. Chiar eliberați, ei trăiesc în aceleași condiții mizerabile, în pribegie continuă.

Familia Stern face parte așadar din elita României acelor vremuri. Membrii familiei vorbesc idiș în viața de zi cu zi, dar fiul lor Wolf este educat în limba franceză, pe care o cunoaște la perfecție, așa cum vom vedea mai târziu. În 1890 se naște Marc, al doilea lor copil.

La sfârșitul secolului XIX, proliferarea eugenismului și a antisemitismului în Estul Europei determină familia Stern să se gândească să plece definitiv din România.

Stern Jakob și Bertha la sosirea în Statele Unite – Colecția Christophe Woehrle ©

În România evreii erau considerați ca străini fără cetățenie. Din 1878 (Congresul de la Berlin) până în 1914 apar mai multe legi discriminatorii, iar România devine un stat care practică un antisemitism sistematic. Evreilor li se interzice să practice mai multe profesii, mai ales în magistratură, educație, administrație, medicină, agricultură).

În 1886 Congresul antisemit româno-european care se ține la București preconizează expulzarea evreilor din Europa. Antisemitismul instituțional declanșează o emigrație masivă: între 1899 și 1913, 90 000 de evrei pleacă din România către Statele Unite, Europa Occidentală sau Palestina.  

Evreii din România nu sunt recunoscuți ca cetățeni români decât în 1919, după Conferința de pace de la Paris.

La 15 martie 1902 soții Stern împreună cu fiul lor cel mic ajung la New York după o călătorie peste ocean, venind din Hamburg. Marc, în vârstă de 12 ani, este înscris la școală imediat după instalare. Vorbește engleza iar idiș doar în familie, cu părinții.

Celălalt fiu, Wolf, în vârstă de 20 de ani, foarte bun vorbitor de franceză, alege Parisul. Cercetările noastre arată că în 1907 a fost admis ca intern la medicină, ceea ce ar putea demonstra că începuse studiile de medicină cu 4 sau 5 ani înainte. Avea pe atunci 21 de ani, iar studiile de medicină durau șase ani. Internii își susțineau teza la finalul perioadei de internat, pe parcursul ultimului an, sau imediat după aceea.

Primește cetățenia franceză prin decret la 27 septembrie 1908. Își susține teza pe tema studiilor chirurgicale despre uterele duble în 1910-1911. Este intern al doctorului chirurg Eugène Rochard, membru al Academiei de medicină, alături de care participă la cea de a șaptea ediție a lucrării Diagnosticul Chirurgical, publicat în 1923, unde semnează Wolf-Maurice Stern.

În 1913, societățile miniere și metalurgice construiesc la Briey Spitalul Minelor și Metalurgiei. Meseriile din aceste domenii sunt foarte periculoase iar accidentele foarte frecvente. Accidentele mai puțin grave din mine și uzine erau tratate local, în infirmerii, dar cei grav răniți erau tratați până atunci doar  la spitalul din Nancy, unde erau aduși cu trenul. Uneori mureau pe drum...

Construit pe drumul care leagă localitățile Longwy și Pont-à-Mousson, impozantul spital era dotat cu 130 de paturi pentru bolnavi. Directorul instituției este chiar doctorul Stern, chirurg foarte apreciat. Este asistat de surorile din ordinul Saint-Charles, ajutate de mai multe infirmiere și mai mulți infirmieri.

În această perioadă o cunoaște pe Yvonne Marguerite, fiica unui eminent medic, doctorul Auguste Marlier. Era născută în 1892 și locuia la Villerupt, acolo unde lucra tatăl său. La 9 martie 1914 se căsătoresc la Paris, iar actul de căsătorie este semnat la Briey, acolo unde cuplul se instalează. Martorul lui Wolf este doctorul  

Eugène Rochard, ofițer al Legiunii de Onoare, al cărui intern fusese în timpul studiilor.

La izbucnirea primului război mondial, Wolf este mobilizat în serviciul militar, în data de 6 septembrie 1914, prin decizia Comisiei a treia pentru reforma Senei  (Porte de Châtillon). Este numit medic ajutor-major clasa a 2-a rezervă pe durata războiului, prin decret prezidențial, la 17 septembrie 1914. Face parte din serviciul sanitar al corpului 6 de armată și activează la spitalul temporar de la Noeux-les-Mines.

Chirurg foarte priceput, lucrează aproape fără întrerupere pentru că numărul de răniți este foarte mare. Devine un exemplu de devotament și de profesionalism. I se atribuie distincția Crucea de război 1914-1918 în 1915 iar în 1918 este promovat de Georges Clémenceau la gradul de Cavaler al Legiunii de Onoare cu titlu militar în rezervă în servicul sanitar al regiunii 20, pentru modul în care și-a servit patria, în cele mai grele condiții.

În 1917 este decorat ofițer al ordinului Nicham Iftikar. În 1917, este promovat medic ajutor major clasa 1-a, apoi medic major clasa a 2-a. Revine din război dar soția sa Yvonne Marguerite murise la scurt timp după căsătorie.

Se căsătorește a doua oară, în 1918, cu Fernande Paule Marguerite Vegrin, fiica lui Emile Vegrin, autor dramatic, dintr-o foarte veche familie protestantă din Ardèche. Din această căsătorie rezultă trei copii: François Robert Emile, născut în 1919, Olivier Jean Dominique, născut în 1922 și Denyse Hélène Micheline.

În 1938 își schimbă prenumele din Wolf-Maurice în William-Maurice și, împreună cu soția, solicită ca cei trei copii ai lor, toți născuți la Paris, să poarte numele de Stern-Vegrin.

Wolf Maurice Stern în timpul Primului război mondial – colecție personală ©

După război se întoarce la Briey unde își reia funcția de director al Spitalului Minelor. Este promovat la rangul de ofițer al Legiunii de Onoare cu titlu civil pentru servicii sanitare deosebite.

Când începe Al doilea război mondial este din nou mobilizat, dar de data aceasta rămâne la Spitalul Minelor, unde își îndeplinește datoria. Este decorat cu Crucea serviciului voluntar. Participă activ la evacuarea răniților și a personalului medical din timpul retragerii din iunie 1940 către Sudul Franței, acolo unde se refugiază și el însuși.

Se instalează la Béziers și este numit la conducerea Spitalului complementar heliomarin de la Sète (Hérault). Intră de la bun început în mișcarea de Rezistență, ca medic chirurg.

În reportajul "Les suppliques" realizat de Jérôme Prieur, este evocată scrisoarea trimisă din Montpellier de soția lui William (Wolf) către Xavier Vallat, comisar general pentru probleme evreiești, în care aceasta scrie, printre altele:

”Legea din 3 octombrie 1940 privind statutul evreilor l-a afectat grav pe cel mai bun dintre oameni, cel mai bun tată, unul din cei mai buni slujitori ai Franței, doctorul William Stern, bietul meu soț, care a fost împiedicat să-și exercite profesia de chirurg doar pentru că ar fi evreu. E suficient să-l cunoști, să-l privești ca să-ți dai seama că nici mentalitatea și nici fizicul său nu au nimic dintr-un israelit. Distrus de această nenorocire care l-a lovit și pe care, ca și mine, nu și-o poate explica rațional, soțul meu este întocmai ca un naufragiat care și-a pierdut și ultima speranță”.

În scrisoare ea amintește că soțul său se convertise la catolicism încă din 1913. Cererea ei ca soțul său să fie exceptat de la prevederile acestei legi nu primește nici-un răspuns, așa cum s-a întâmplat în nenumărate alte cazuri.  

William și Fernande STERN – Colecție personală ©

La 19 martie 1944, ia trenul din Béziers către Montpellier, dar în gara de la Montpellier este arestat în timpul unei razii a Gestapo-ului și închis în închisoarea militară din oraș. În 4 aprilie 1944 este transferat în lagărul de la Darcy unde primește numărul matricol 18803.

În data de 13 aprilie 1944 este deportat către lagărul de exterminare de la Auschwitz. Un martor a povestit că l-ar fi văzut la Neuengamme în ianuarie 1945, dar ținând cont de vârsta pe care o avea atunci, 62 de ani, este foarte probabil ca William Stern să fi fost selecționat pentru camerele de gazare chiar de la sosirea sa la Auschwitz, în data de 18 aprilie 1944.

În 16 mai 1945 Academia de Medicină solicita Ministerului pentru Prizonieri și Deportați eliberarea cât mai rapid posibil a lui William Stern, dar în timpul investigației se descoperă deportarea din 13 aprilie 1944. Soția lui spune că a primit ultimul semn de la el printr-o mică scrisoare, în data de 7 aprilie 1944. Fiica sa, Denyse, preciza în 1995 că mama ei a primit acele câteva rânduri prin intermediul unui binevoitor anonim.

La 5 septembrie 1956, Comisia departamentală refuză să-i acorde titlul de deportat, considerând că William Stern fusese arestat datorită religiei sale  și nu pentru că ar fi luptat în Rezistență. Totuși, în 1957, aceeași comisie îi acordă titlul de deportat politic. În 2003 i se acordă mențiunea Mort în Deportare.

După război spitalul din Briey primește numele doctorului Stern. În 1985 spitalul Stern este transformat în serviciu pentru persoane vârstnice, ca anexă a centrului spitalicesc. În 2019 fostul spital Stern este demolat și pe locul lui se construiește un azil pentru persoane vârstnice dependente, tot cu numele doctorului Stern.

De asemenea, o stradă din orașul Val de Birey îi poartă numele, iar la Facultatea de medicină Paris-Descartes numele său apare pe o placă comemorativă alături de alți 898 de deportați, membri ai personalului facultății. Numele său apare și pe zidul Memorialului Shoah.

La 9 martie 2022, în urma cererii mele din 29 ianuarie 2021, în baza art. L.2, L.511-11 și următoarele, L.612-8, R.511-4 și următoarele și a R.612-11 din Codul pensiilor militare de invaliditate și a victimelor de război și ținând cont de circumstanțele decesului, Directoarea generală a Oficiului Național pentru foștii combatanți și victime de război a decis să atribuie Mențiunea ”Mort pentru Franța” domnului William Stern, născut la 21 ianuarie 1882 la Botoșani, în România și asasinat în data de 18 aprilie 1944 la Auschwitz, în Polonia.

William Stern – 1882-1944 ©

Articol de Christophe Woehrle 15.3.2022 ©

Surse : DAVCC - Carol Lancu – Est Républicain – AD Seine – Archives Nationales – Archives – Les Suppliques

Mai multe rezultate ale cercetărilor istoricului francez Cristophe Woehrle publicate de RFI România pot fi consultate aici: 

https://www.rfi.ro/tag/eroi-alsacia