Șase luni de război în Ucraina, prin ochii unui român. Mircea Albuțiu: Ei trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima

În 24 februarie, dis-de-dimineață, vestea că a început războiul în Ucraina făcea înconjurul planetei. Sunt șase luni de atunci și lucrurile nu s-au liniștit defel. Diferit e doar faptul că ultimele noutăți de pe front nu mai sunt capul de afiș al fiecărui început de zi, deși se contorizează, desigur, fiecare acțiune militară.

Au plecat din Ucraina, în aceste șase luni, milioane de oameni. În general femei și copii, ei s-au refugiat din calea ororilor, fugind efectiv pentru a-și salva viața. La Timișoara sunt, în prezent, câteva sute de ucraineni. O parte din poveștile lor au fost strânse în proiectul Cămine în Mișcare, parte a programului Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii. Acesta adună istorii despre fenomenul migrației mai noi și mai vechi din această parte de țară. 

Documentaristul Mircea Sorin Albuțiu, care face un film despre acest proiect, a discutat cu mai mulți membri ai comunității de ucraineni refugiați la Timișoara și așa i-a venit ideea să meargă în Ucraina. Să vadă cum e acel „acasă” atât de îndepărtat al acestor oameni. A stat aproape două săptămâni acolo și s-a întors la Timișoara profund marcat. 

„E foarte ciudat”

Mircea Albuțiu a plecat spre Ucraina cu mașina, iar de la frontieră s-a urcat într-un tren. Inițial, spune el, a fost ca în Maramureș. Apoi, pe măsură ce se apropia de Kiev, peisajul a devenit industrial, iar urmele războiului au început să se vadă. Cum e să locuiești în capitala unei țări în plin război?

„E foarte ciudat, pentru că auzi alarme aeriene, în hotel aveam și anunțuri vocale, despre… și noaptea, noaptea la 1, noaptea la 3, noaptea la 5, dimineața, avertismente, vă rugăm să vă îndreptați către adăpost. Deci e ciudat, așa, ca atmosferă, dar ziua… oricum, între 11 noaptea și 5 dimineața e închis orașul, deci să te ferească sfântul să te afli pe stradă, că ajungi direct pe front. În rest, ziua, lumea încearcă cumva să uite de război și să-și trăiască viața pur și simplu. Deci găsești oameni în toate locurile, încearcă să fie cât mai naturali, dar totuși cred că acolo în hinterkopf, cum zic nemții, există ceva care îi obosește”, spune acesta.

Cea mai tristă imagine

Fotograful și realizatorul de film a ajuns și în Bucha sau Irpin, locuri cândva pline de viață, dar acum sinonime cu ororile războiului. Cei care n-au fugit și au supraviețuit își duc traiul în clădiri devastate. Unii locuiesc chiar într-un tren tras pe o linie moartă. Românul a însoțit reprezentanții unei organizații umanitară care distribuie, în fiecare zi, 5.000 de porții de mâncare. 

„Cel mai trist a fost într-un cartier unde ne-am apropiat cu mașina și de la distanță am văzut mulțimea de oameni. Era un chioșc, cu niște haine agățate, probabil erau la dispoziția celor care aveau nevoie de ele.. S-a montat un cort provizoriu și s-a împărțit mâncare. Și s-a întins o coadă lungă, cu oameni nenorociți. Și toată mizanscena asta era între patru sau șase clădiri distruse, cu fațadele negre, cu geamurile sparte, cu folie de plastic în geamuri, mai vedeai uneori câte un om la etajul opt, etajul nouă, vedeai câte o față”, își amintește Mircea Albuțiu.

„A murit împușcată la volan”

În capitala Ucrainei, spune Mircea Albuțiu, filosofia de viață e pe cât de simplă, pe cât de greu de înțeles și mai ales de aplicat într-o lume, să spunem, normală: dacă vrei să faci ceva, fă-o acum, nu mai amâna. 

„Ei practic trăiesc în fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Pur și simplu fac tot ce e posibil, se întâlnesc cu cine vor să se întâlnească, fac ceea ce vor să facă, azi, pentru că mâine nu se știe (…) Într-o altă întâlnire, am aflat de la o persoană că avea programat să se întâlnească cu o prietenă de-a ei foarte bună în 5 martie. În ziua respectivă… între timp începuse războiul, întâlnirea era planificată din decembrie, ambele persoane erau foarte ocupate și a venit războiul. Ea avea pus în calendar în 5 martie întâlnirea cu Mașa. Și pe urmă a aflat că Mașa a murit exact în 5 martie, încercând să fugă din Bucha. A fost împușcată fiind la volan”, spune acesta.

Despre speranță

După jumătate de an de război, ucrainenii rămași acasă sunt convinși că războiul se va termina cu victoria țării lor. Diferă doar orizontul de timp. Mircea Albuțiu explică: „E foarte interesant, pentru că am discutat cu oamenii care sunt mai implicați și care cred că o să dureze mult. Și sunt oamenii mai optimiști, care speră că cel mult un an. Cei optimiști speră că…Cel mult un an. Deci până prin februarie anul viitor speră să se întâmple ceva pozitiv”.

Mircea Albuțiu s-a întors Timișoara, pentru a-și continua munca la documentarul despre migrație. În bagaje avea povești cât pentru o viață și câteva cutii cu bomboane de ciocolată. Se numesc „Seri din Kyiv” și le-a adus la rugămintea câtorva ucrainence refugiate la Timișoara. Ca să le aducă aminte de acel „acasă” atât de îndepărtat acum.