"Anul acesta a fost un februarie foarte lung" (Interviu)

Cum a fost anul pentru el, dar şi pentru cei rămaşi acasă? Sasha rememorează la RFI...

Sasha: Să fiu sincer, ultimul an a fost foarte greu nu doar pentru mine, ci pentru tot poporul ucrainean, pentru toată națiunea ucraineană. Cu 365 de zile în urmă, pe 24 februarie, ziua s-a împărțit în două momente, până și după. Pe data de 23 februarie foarte multă lume și-a lăsat în urmă amintirile, casele, moștenirea primită de la bunici, de la părinți. Au trebuit să plece din cauza ocupanților ruși. Adevărul este că foarte multă lume a reușit să se obișnuiască cu ideea de război și cu obstacolele pe care războiul le punea, precum black out-urile sau alarmele aeriene. Dar, în același timp, e foarte complicat să te obișnuiești emoțional cu războiul. Din punctul meu de vedere nici nu trebuie să te obișnuiești cu suferințe, cu moartea, cu pierderea prietenilor, cu pierderea apropiaților. Eu am prins războiul în București. Atunci eram student la Universitatea Politehnică din București. Pentru mine, data de 24 februarie a început momentul în care m-am trezit și am verificat telefonul, iar mama îmi scrisese că a început războiul, Rusia a invadat Ucraina și că în caz de ceva găsesc informații despre ei la ambasada Ucrainei.

Reporter: Te zbăteai cu gândul la ce să faci? Să te duci? Să te întorci? Să stai aici? Ai rămas să studiezi aici. Ce au făcut ai tăi? Ce s-a întâmplat cu prietenii tăi, cu cei dragi?

Sasha: Foarte mulți prieteni au rămas în Cernăuți, de unde sunt și eu. Au încercat să se obișnuiască cu viața în acest mod creat de război. Și am înțeles foarte multe chestii care s-au întâmplat în Cernăuți cu prietenii mei. Anume că persoanele deja nu mai așteptau anumite ocazii să facă ceva. Înțelegeau că ăla poate fi ultimul moment din viața lor și din cauza asta se apucau de orice posibilitate să reușească să facă sau să aibă o realizare în domeniul respectiv. Despre cei dragi mie, părinții mei, sora mea, au rămas în Cernăuți. Acum sunt în siguranță. Cernăuți este unul dintre cele mai sigure locuri din Ucraina. Am un unchi care a plecat la război și de ceva timp s-a întors, dar acum trece printr-un proces de reobișnuire.

Reporter: E afectat?

Sasha: A fost afectat. Acum a făcut operații și e ok. A avut contuzii și boli din cauza condițiilor. Nu a mâncat foarte mult timp pentru că era foarte aproape de linia zero, astfel încât după trebuia să se retragă 7 zile.

Reporter: Cum e școala în timp de război?

Sasha: Sora mea e școală în clasa a VII-a. Ea face o săptămână fizic, o săptămână online. Așa au grupat mai multe clase care pot să vină o săptămână fizic și o săptămână online. Prima oară când am auzit că va face o săptămână fizic și o săptămână online eram foarte speriat. Cum puteau să meargă o săptămână fizic? Fiind alarme aeriene, iar ei fiind copii de 12 – 13 ani, nu aveau posibilitatea să plece singuri acasă. S-a luat decizia ca în cazul alarmelor aeriene și în cazul în care ajung rachete în Cernăuți, copiii o să coboare în cantină, care este la subsolul și toate geamurile au fost baricadate cu saci de nisip. Din ce am citit, cei de grădiniță se pot duce la grădiniță. Iar în caz de alarme aeriene sau de rachete care pot ajunge, se pot ascunde sau părinții pot lua copiii cât mai repede dacă sunt foarte aproape de grădiniță.

Reporter: Sora ta cum s-a obișnuit? Totuși, este o realitate șocantă și pentru un adult. Cum pare că s-a adaptat la această nouă realitate?

Sasha: Am vorbit cu ea. Zice că e un pic greu, dar ea s-a obișnuit deja. Pentru ea e preferabil să stea acasă pentru că se simte mult mai în siguranță decât la școală. Dar ea nu e împotriva ideea de a se duce la școală. Așa cum am zis, îi place să vorbească cu prietenii, să comunice cu profesorii, să aibă lecții fizice. Momentan ea nu dorește să vină în România. Ar prefera să rămână în Ucraina. Pot să o înțeleg pentru că fiecare ucrainean are acum un sentiment de vină că pleacă din Ucraina, chiar dacă asta e normal. Pleacă din Ucraina pentru siguranța lui. Este un istoric, Timothy Snyder. Mi-au plăcut foarte mult lecțiile lui despre Ucraina. El dădea un exemplu că a existat o clădire în Kiev, care a fost bombardată. Vecinii între ei nu se știau până pe data de 24 februarie. Dar după, în cazul în care trebuiau să se ajute, să înțeleagă că fiecare viață este foarte importantă, au început să se unească. Să creeze condiții în care în cazul în care copilul este singur acasă, vecina să ia copilul și să îl ducă la subsol. Acest fapt a creat unitate. În același timp a apărut problema de limbă. Limba definește națiunea. Foarte mulți ucraineni au trecut la limba ucraineană, fapt ce a dat un impuls pentru lume ca să înțeleagă ce înseamnă identitatea poporului. Cu cât mai mult ucrainenii deveneau ucraineni prin limbă, prin tradiții și prin renunțarea la cultura rusă, cu atât rușii deveneau mai străini pentru ucraineni. Exista un narativ în vest și cred că și în România cum că Ucraina este egal cu Rusia. Acum ideea aceasta a dispărut. Ucraina a arătat că poate să reziste, că poate să se confrunte cu ideile Rusiei și cu războiul pe care rușii îl numesc operațiune specială. Dar ăsta este un război adevărat. Ucrainenii pot să câștige și o să câștige.

Reporter: Cum a fost anul acesta? A fost lung, interminabil?

Sasha: Eu pot spune așa cum zic toți ucrainenii că anul acesta a fost un februarie foarte lung. A început pe 24 februarie. Gândurile de atunci nu îmi părăseau capul. Emoțional am rămas acolo. În data de 23 februarie cel mai probabil mi-aș fi dorit să rămân acolo. Dar am rămas în 24 februarie cu dimineața în care m-am trezit și am văzut toate știrile și primele bombardamente asupra Ucrainei. Viața s-a oprit fix în dimineața datei de 24 februarie.