Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Dor, amintiri și prezent. Un an de război în Ucraina, văzut de o tânără din Odessa, refugiată la Timișoara

jro.jpg

Sursa imaginii: 
Facebook / Jane Rozbitskaya

A reușit să fugă din Odessa, alături de soțul ei și de fiul ei de doi ani, în două ore de când a aflat că a început războiul. E exact un an de atunci, exact un an de când Evghenia Rozbitska a lăsat în urmă tot ce avea și a învățat să ia totul de la capăt. Visează uneori marea de la Odessa, dar nu-și lasă gândurile să rătăcească prea mult. Experiența ultimelor 12 luni i-a arătat că, într-o fracțiune de secundă, planurile pe care ți le faci nu valorează nimic. 

Am cunoscut-o pe  Evghenia Rozbitska în luna iulie a anului trecut. Era la Timișoara de circa patru luni și voia să facă ceva pentru ucrainenii care fugiseră, la fel ca ea, din calea războiului, ajungând în Banat. Se gândea la 24 august, ziua independenței Ucrainei, și la faptul că, într-un fel sau altul, oamenii ar trebui să-și amintească de casă și de vremurile bune. Din acest gând, povestit celor de la Asociația Prin Banat, s-a născut o idee care a colorat vara trecută centrul Timișoarei: un videomapping inspirat din lucrările pictoriței naive ale Mariei Prymacenko, un simbol al Ucrainei. 

Unii îi spun Jane, alții, Jenia. Îi plac culorile și Van Gogh și ar putea vorbi ore în șir despre Odessa. De acolo, dintr-un apartament aflat la etajul al 13-lea al unui bloc cinci minute de mare, a plecat, în dimineața de 24 februarie 2022, cu soțul ei și cu Tim, fiul ei de doi ani. A durat două ore să adune actele și câteva  lucruri și asta a fost tot. Nu credea că ar putea începe vreodată un război în toată țara, linia frontului era departe și izolată, dar, când a sunat-o prietena ei, la 6 dimineață, să-i dea vestea, n-a stat pe gânduri. 

„Parcă ar fi trecut zece ani”

Jenia și familia ei a ajuns la Cluj inițial, unde a stat două săptămâni. Apoi, a auzit că la Timișoara există un centru de coordonare pentru refugiați și că aici lucrurile sunt cumva mai bine organizate. S-au urcat în mașină și, de la jumătatea lui martie, locuiesc la Timișoara. „În primele săptămâni, aveam flashbackuri despre viața de dinainte de război. Dar acum știu că sunt «viața de atunci» și «viața de acum». Iar între ele, mă simt ca și cum ar fi trecut zece ani. Atât de multe lucruri s-au întâmplat și atât de multe lucruri s-au schimbat”, povestește ea.

De ceva vreme, Tim merge la grădiniță, așa că acum Jenia are ceva mai mult timp liber. Lucrează cu diverse ONG-uri și își folosește experiența acumulată în Ucraina. Când a lăsat în urmă totul, era director de dezvoltare al unei agenții din Odessa, care se ocupa de turism local.  În februarie 2022, făceau planuri pentru o vară plină de turiști, mai ales că trecuse și pandemia. 

Acum, Jenia nu mai face planuri. A învățat, în ultimul an, că acestea nu valorează, în situații extreme, aproape nimic. Trăiește pentru acum și aici: „Cred că mintea mea încearcă să evite cumva să se întoarcă prea des acasă, până când războiul nu se va sfârși, până când nu vom câștiga. Atunci va trebui să strângem aceste amintiri, să le aducem laolaltă. Dar acum, pentru că sunt două lumi complet diferite, mintea mea încearcă să nu se întoarcă acolo. Nu fac planuri, mă gândesc doar la prezent”

„Voi, românii, sunteți foarte deschiși față de noi”

Am întrebat-o dacă a vrut de la bun început să rămână în România. Jenia spune că, în prima fază, nu s-a gândit decât că trebuie să părăsească Ucraina, iar România era  aproape. După un an, crede că a fost cea mai bună alegere. Motivele sunt multe.

„E foarte interesant, pentru că vorbim mereu cu prietenii noștri care sunt plecați în diverse colțuri ale Europei. Pare că, azi, România e cel mai bun loc în care să se afli, ca ucrainean. În primul rând, nu e supraaglomerat, nu sunt milioane de refugiați, iar apoi mentalitățile noastre, ca oameni, sunt foarte apropiate. Sunt aproape geografic, e mult mai confortabil pentru noi în România și nu ne simțim ciudat. Pentru că suntem foarte similari cu românii, în multe privințe. În plus, voi, românii, sunteți foarte deschiși față de noi”, continuă povestea.

Pentru unii ucraineni, spune Jenia, a fost mai ușor să plece. Pentru alții, să rămână. Unii au plecat în străinătate la început, apoi, după câteva luni, s-au întors. Alții au făcut exact pe dos. A depins de situația fiecăruia în parte, dar lecția pe care au învățat-o toți, indiferent de alegere, este că, pentru a putea merge mai departe, trebuie să te adaptezi. 

Întoarcerea acasă? E un vis pe care Jenia nu-l visează decât cu jumătate de inimă. „Dacă războiul se termină în cinci ani, să zicem? Ar putea. Se poate întâmpla orice, nu vreau să fiu pesimistă, vreau să fiu optimistă. Bineînțeles că aș vrea să mă întorc în Ucraina, dar nu știm ce va fi. Mulți dintre prietenii mei sunt în Kiev acum, unde viața e aproape normală, cel puțin în această perioadă. Nu mai sunt bombardamente, este și curent electric, și căldură și alte lucruri. Când trăiești așa timp de un an, te adaptezi. Noi ne-am adaptat aici, ei s-au adaptat acolo”, mai spune ea.

În decembrie 2021, Jenia și soțul ei și-au investit banii într-un apartament care urma să fie ridicat, într-un an și jumătate, în Kiev. În ciuda războiului, în această perioadă, lucrările de construcție au fost reluate. Jenia zâmbește și spune că nici măcar nu-și poate imagina cum ar fi să fie gata. Acum trăiește doar pentru prezent. E cel mai important și, până la urmă, e tot ce avem.