În America libertatea de expresie este amenințată din multiple direcții--interviu cu Russell Jacoby

În două articole recente, primul în publicația electronică THE TAKOVER la sfârșitul anului  trecut, al doilea, intitulat "Un Climat de Teamă", luna aceasta în revista Harper's, Russell Jacoby abordează un subiect delicat: soarta tristă a libertății de expresie în America. "Expresia liberă sprijină rasismul, proptește puterea colonială a suprematismului alb.  Primul Amendament la Constituție,  devenit în ultimul secol o armă a celor puternici, este invocat deseori ca justificare a atacurilor suprematiste și misogin-masculiniste", constata fără drept de apel Catharine MacKinnon, port-stindard al mișcării cenzoriale.  Uniunea Americană a Libertăților Civile, altădată un bastion în calea cenzurii, nu mai menționează libertatea de expresie în rapoartele sale anuale, unul dintre directorii săi explicând că "Primul Amendament constituțional privind libertatea exprimării este o platoșă disproporționat pentru privilegiați și trebuie contrabalansat cu o mai mare sensibilitate la potențialul  efect ofensator al expresiei asupra grupurilor marginalizate".  O contra-balansare ce debalanseaza, paralizează expresia, o ține veșnic sub sabia lui Damocles a efectului asupra indivizilor și colectivităților din ce în ce mai fragmentate. Invitatul nostru are o explicație pentru această stare de fapt: breșa în zidul altădată etanș al universității, prin care s-au răspândit viral în spațiul public sensibilități, atitudini și termeni-fetiș precum "diversitate,  incluziune, micro-agresiune, privilegiu alb, hegemonie, fluiditate a genului" și altele. Cei care nu respectă noile coduri, prizonieratul wokismului și al ortodoxiilor decretate de conservatorii anti-wokisti, au de suferit  consecințe imediate și deseori drastice. Exemplele abundă, în lumea academică și înafara ei:  Amy Wax, profesoară de drept la Universitatea Pennsylvania, Joshua Katz, clasicist la Princeton, Erika Lopez Prater de la Hamline, în Minnesota, și alții, au fost concediați sau sunt pe cale să fie pentru abateri de la noile convenții. Random House, cea mai mare editură americană, a retras o carte despre profetul Mahomed, mulți scriitori altădată absolutisti în privința libertății de expresie și-au retras sprijinul pentru Salman Rushdie, autorul fatwizat și mai recent dizabilitat pentru vina de a fi scris, acum câteva decenii, un roman considerat de unii anti-musulman.

Russell Jacoby:  În trecut, cenzurarea ideilor și scrierilor era mai degrabă apanajul conservatorilor. Mai recent, o parte a stângii progresiste se înverșunează împotriva liberei expresii.

Reporter:  Care ar fi cauzele acestei contagiuni, ale abandonării unor principii altădată sacrosancte, consfințite constituțional?

Russell Jacoby:  Avem o generație, de fapt generații, care s-au format la Internet, în fața telefoanelor mobile și tabletelor, deci într-o lume ce pare să se compună, într-o măsură din ce în ce mai mare,  din text, din cuvinte. Ce se spune, ce este prezentat și cum pe ecranele ordinatoarelor devine singura realitate, verbul și acțiunea se confundă, textul și viața reală fuzionează, nu se mai pot distinge, sunt egale. Aș completa că  generația mea,  formată în universități pe care, în anumite privințe, nu le-a părăsit niciodată, complică și ea problema. În universități accentul cade tot pe limbaj; ce se spune și cum se spune focalizează atenția. Studenți care au urmat cursuri de feminism anti-pornografic și teorie critică a rasei au absolvit și au intrat în câmpul muncii luând cu ei această idee, îmbrățișată acum și de progresiști, că limbajul poate fi nociv, poate jigni, răni. Cu alte cuvinte, exprimarea liberă n-are loc în cetate pentru că este periculoasă.

Reporter:  Are acest reflex cenzorial de-a face și cu politica identitară ce divizează, uneori până la caricatură, societatea?

Russell Jacoby:  Politica identitară se invesmanteaza în simbolistică. Oamenii se recunosc în simboluri, în statui sau drapele. Identitarismul formulat ca expresie este o altă componentă a problemei: am ajuns să ne luptăm și cu exponate muzeistice. Oamenii se simt lezați, insultați  dacă trebuie să vadă sau să audă lucruri care le contestă  identitatea auto-construită.

Reporter:  Când nu-i identitatea ultragiată, e o anume pudoare, exhibată--a propos de caricatură-- în punerea pe liber a unei directoare de gimnaziu din Florida  din cauza unei plângeri parentale că odraslei i s-a arătat, în clasa a VI-a, la ora de artă,  "pornografie", un nud masculin: statuia lui David de Michelangelo. Să continuăm însă.  Articolul din Harper's ilustrează declinul libertății  de expresie ca idee, ca valoare,  cu exemplul a două demonstrații, ambele în sprijinul lui Salman Rushdie, prima în 1989, după fatwa--în esență sentință de condamnare la moarte--emisă de mullahii iranieni--pentru "blasfemierea" Profetului în VERSETE SATANICE, a doua în august trecut, după ce romancierul a fost victima unui atac cu armă albă comis de un dezaxat, prima cu o participare masivă, a doua cu o participare modestă, fără convingere. O transformare dramatică.

Russell Jacoby:  Este o transformare petrecută în ultimele câteva decenii și reflectând exact problema care ne preocupă. Când a fost emisă fatwa, replica intelighenției liberale în apărarea lui Rushdie și dreptului său de a publica a fost cvasi-unanimă. De atunci, acest sprijin n-a încetat să se erodeze, înlocuit cu această nouă atitudine că trebuie atenție la ce-i spus în spațiul public pentru că vorbele rănesc. În articolul din Harper's mă refer și la controversa în jurul premiului acordat de PEN-America jurnalului satiric Charlie Hebdo după masacrul comis în redacția publicației de către extremiști musulmani. Protestele au fost ÎMPOTRIVA premiului, fapt șocant pentru Rushdie și alții. Argumentul oferit de protestatari a fost că Charlie Hebdo a insultat un grup marginalizat, deci nu merită o distincție a libertății de expresie. Era o uimitoare noțiune nouă, aceasta, că trebuie măsurat impactul expresiei folosind criterii sociologice sau psihologice: ce grup va fi afectat și cât de marginalizat este. Când intră în joc astfel de criterii, evident că liberatea de expresie ofilește. Ești tot timpul crispat, calculezi pe cine critici, ce grup. Rushdie recunoștea că sprijinul pentru el a slăbit; dacă VERSETELE SATANICE ar fi publicate astăzi lumea l-ar eticheta provocator, l-ar acuza că lovește în musulmanii credincioși. Mutația care s-a produs în ultimii 25-30 de ani în ce privește sprijinirea libertății de expresie este radicală.  Efectul exprimării trebuie evaluat sociologic și psihologic, contează mai presus de toate perspectiva receptorilor mesajului. Când aluneci pe această pantă, filmul, arta, presa, toate devin vulnerabile. Cine trebuie să determine, să stabilească impactul expresiei? Cum? N-ai cum.