Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Mai există Europa socială?

Sindicatele europene au organizat, miercuri, o zi de acţiune pentru a protesta faţă de planurile de austeritate şi alte măsuri care, spun sindicatele, distrug "Europa socială". Ultima criză financiară care le-a impus europenilor mari sacrificii începe însă să provoace o radicalizare a sindicatelor, remarcă Matei Vişniec.

Europa socială s-a născut de fapt după cel de-al Doilea Război Mondial şi s-a forjat de-a lungul a trei decenii de prosperitate.

Vorbim însă exclusiv de partea occidentală a Europei pentru că partea estică se epuiza deja în construcţia comunismului. În Europa Occidentală, însă, generaţiile care au suferit în anii celui de-al doilea Război Mondial chiar au ştiut să se organizeze şi să impună patronilor şi diverselor guverne recunoaşterea unor drepturi sociale majore: asigurare medicală, reducerea săptămânii de lucru, concedii plătite, concedii de maternitate, plecarea la pensie la vârste acceptabile şi nu la adânci bătrâneţe, dreptul la şomaj, dreptul la alte indemnizaţii, şi aşa mai departe.

Într-o lume marcată încă de ororile războiului, sindicatele au reuşit atunci, pas cu pas, să obţină numeroase avantaje pentru salariaţi. Trebuie spus că după război şi cei care încarnau capitalismul clasic au fost mai timoraţi... Enormele sacrificii ale populaţiei trebuiau răsplàtite. Până şi într-o ţară a capitalismului ultraliberal ca Anglia, Churchill le-a promis britanicilor accesul gratuit la îngrijirea medicală.

Europa occidentală a inventat în anii 70 statul providenţă, în care fiecare cetăţean se simţea apărat, îngrijit, asistat... Mai ales ţările nordice au creat un sistem de protecţie socială care a fost un model unic, cu avantaje excepţionale.

Trebuie spus că în acei ani, între 1945 şi 1975, Europa a fost în plin boom economic, îşi aducea necesarul de forţă de muncă din Turcia şi din ţările Magrebului, exporta masiv şi acumula bogăţie naţională...

Partidele socialiste s-au aflat atunci la putere în numeroase ţări, printre care şi Franţa, şi au permis sindicatelor să impună uneori reguli de funcţionare în anumite sectoare ale economiei în dauna mobilităţii şi a eficienţei economice. Franţa şi-a permis chiar să reducă vârsta de pensionare de la 65 la 60 de ani şi săptămâna de lucru de la 39 la 35 de ore, fără scăderea salariului.

Crizele succesive, începând cu cea a petrolului din 1973, au început să stopeze acest elan social. Construcţia europeană a luat, în ultimul deceniu, o turnură ultra-liberală, cu vaste programe de privatizare conduse uneori chiar de guverne socialiste, cum a fost cazul în Franţa.

Căderea comunismului în estul Europei a stimulat şi mai mult apetitul ultraliberal iar doctrina economică dominantă a devenit cea a liberei concurenţe şi a liberei circulaţii a mărfurilor şi a serviciilor. Nu întâmplător globalizarea a fost percepută treptat de sindicate nu ca o şansă pentru ţările şi păturile sărace ci ca un complot al mulţinationalelor şi al marilor instituţii bancare şi financiare.

Ultima criză financiară care le-a impus europenilor mari sacrificii începe însă să provoace o radicalizare a sindicatelor în Europa. Toţi salariaţii percep ca o mare nedreptate faptul că sunt obligaţi să pună umărul la salvarea sistemului bancar, de exemplu, dar fără ca guvernele să se mobilizeze în mod serios pentru reforma capitalismului.

Cuvântul de ordine al sindicatelor este, în acest moment: dacă tot e să facem sacrificii, măcar să ştim de ce, şi să le facem în mod condiţionat, să ni se demonstreze că reducerea salariilor are un sens şi că lucrurile se vor îmbunătăţi. Ori, nimeni astăzi nu poate promite această îmbunătăţire, printre altele şi datorită faptului că o parte din industria europeană s-a deplasat în China şi în India iar Europa continuă să fie confruntată cu un puternic flux migrator. Iată doar un succint tablou al contextului în care Europa socială se descompune văzând cu ochii sub presiuni multiple şi complexe pe care nimeni nu le mai poate controla.

680