Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Francezii, tot mai pesimişti

"Declinologia" – un  termen pe care îl utilizează de altfel mulţi eseişti francezi pentru a vorbi despre ţara lor. Să fie, oare, Franţa în declin? Cărţile despre declinul Franţei se numără, în orice caz, cu zecile, iar dacă adăugăm şi cărţile despre criză, sau strigătele de alarmă ale economiştilor, avem imaginea unui tablou trist, din care au fost evacuate conceptele de progres şi optimism.

Să fie, oare, Franţa în declin? Sau bate doar un vînt de pesimism peste Hexagon? "Melancolie franceză", "Franţa care cade", "Opţiunea pentru declin". Am citat doar trei titluri de cărţi pe care publicul francez le poate găsi în prezent în librării şi care au în comun aceeaşi temă : aşa-zisul declin al Franţei. Autorii acestor eseuri sunt, Eric Zemmour, Nicolas Bavarez şi respectiv François Billot.

Cărţile despre declinul Franţei se numără, în orice caz, cu zecile, iar dacă adăugăm şi cărţile despre criză, sau strigătele de alarmă ale economiştilor, avem imaginea unui tablou trist, din care au fost evacuate conceptele de progres şi optimism.
Oricît de ciudat ar părea, francezii apar, în urma unor sondaje efectuate la începutul acestui an, ca fiind campioni ai pesimismului. Ţara în care visează să trăiască mulţi străini, ţara cea mai vizitată din lume, această Franţă sinonimă cu arta de a trăi, cu luxul, cu cultura şi cu rafinamentul, această ţară deci parcă nu mai are încredere în sine.
Pe plan european, francezii sunt, s-ar părea, cei mai pesimişti în ce priveşte perspectivele economice ale anului în curs. După cum rezultă dintr-un sondaj realizat în 70 de ţări, francezii văd viitorul în negru şi au moralul mai scăzut decît cel al irakienilor sau al afganilor.
Revista "Le Point" a realizat la începutul acestui an, într-un număr special (care era şi numarul 2000) un fel de psihanaliză colectivă a francezilor pentru a înţelege cauzele acestei stări de deprimare colectivă. S-au exprimat mai mulţi scriitori, sociologi, economişti, universitari, oameni politici, editorialişti precum şi un fost preşedinte.
Da, există un mister francez, afirmă ei în esenţă. Avem atuuri extraordinare dar suntem confruntaţi cu o criză de încredere în noi înşine care frizează ridicolul. “Suntem regii paradoxurilor (spune, de exemplu, economistul şi universitarul Christian Saint-Etienne) pentru că avem totul pentru a reuşi dar performanţele noastre sunt mediocre. Am construit mitul unei republici unitare şi egalitare dar descoperim acum că suntem o ţară eterogenă, ne-am crezut buricul pămîntului şi descoperim acum că literatura noastră nu mai este citită în străinătate. Trăim în trecut şi avem nevoie de un şoc, de o revoluţie pentru a ne trezi”, mai afirmă, pe post de concluzie, economistul citat.
Din analizele altor observatori ai societăţii franceze rezultă că aceasta din urmă se află într-un moment de îndoială existenţială, de frică metafizică: frică din cauza mondializării, panică întrucît centrul de greutate al lumii se deplasează spre Asia, angoasă în faţa unei anumite "invazii economice" chineze, stupefacţie că nu mai funcţionează maşina republicană a integrării sau că imnul naţional francez este fluierat uneori pe stadioane chiar de suporterii echipei naţionale a Franţei.
Francezii mai au însă şi o problemă de identitate ca şi cum n-ar mai şti cine sunt, şi nu mai au nici încredere în istoria lor pe care nu încetează să şi-o rescrie şi să şi-o reanalizeze. Istoricul şi filozoful Marcel Gauchet merge şi mai departe cu analiza critică şi spune: "Noi francezii, am trecut de la un sentiment de nemulţumire la o adevărată ură de noi înşine. Franţa trăieşte cea mai profundă criză morală din istoria ei".  Iată o frază de natură să-i destabilizeze pe toţi cei care iubesc această ţară, inclusiv pe români. 
La capitolul paradoxurilor, unele sunt analizate cu brio de eseistul François de Closets care spune: “lumea ne invidiază pentru istoria noastră, pentru peisajele noastre, pentru patrimoniul nostru, pentru arta noastră de a trăi, pentru serviciile noastre publice, pentru instituţiile noastre de învăţămînt; intreprinderi din lumea întreagă se instalează la noi pentru că în Franţa se trăieşte bine şi există o mînă le lucru competentă… Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor extraordinare atuuri noi suntem poporul cel mai cîrtitor şi mai nemulţumit din lume!”                                 

Iată şi diagnosticul său legat de pesimismul cronic al francezilor: am pierdut sensul realităţii, spune el, de 60 de ani trăim într-un regim de pace, fapt unic în istoria noastră, dar ne-am ruinat din punct de vedere economic, suntem marcaţi de nostalgia revoltei din 1968 şi confundăm utopia cu realitatea. Tot el mai critică vehement clasa politică aducînd următorul argument: “de teama altor revolte populare, toate guvernele au amînat la nesfîrşit reformele esenţiale iar acum ne aflăm în faţa unui deficit infernal, ori contabilitatea nu e nici de stînga şi nici de dreapta, contabilitatea reflectă realitatea şi are întotdeauna ultimul cuvînt”.
Această extraordinară operaţiune de psihanaliză colectivă a francezilor nu poate stârni decît admiraţie. Toate analizele sunt interesante, curajoase şi lucide, chiar dacă uneori se bat cap în cap şi duc la concluzii contradictorii. Dar în acest tip de operaţiune nu concluzia este importantă, ci faptul că analiza are loc fără vulgaritate şi indecenţă, cum se întîmplă la alte popoare.
Cînd francezii vorbesc de rău despre ei înşişi o fac cu o anume vocaţie intelectuală şi de pe un soclu spiritual inconfundabil care ascunde şi o lecţie dramatică de umanism adresată întregii lumi.