Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Astărăstoae: Posturile blocate în Sănătate sunt opera conţopiştilor de la FMI şi Banca Mondială

Colegiul Medicilor din România cere deblocarea posturilor din sistemul sanitar... Într-o scrisoare deschisă adresată premierului Emil Boc, medicii atrag atenţia că spitalele vor rămâne goale, indiferent cât se va investi în ele, dacă exodul doctorilor şi asistenţilor medicali va continua, iar posturile nu vor fi ocupate. În prezent, prin memorandumul semnat cu Fondul Monetar Internaţional, în rândul bugetarilor poate fi deblocat un singur post la şapte plecări din sistem. Din punct de vedere legal, angajaţii din Sănătate nu ar trebui să facă însă parte din categoria bugetarilor, explică la RFI Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România.

Numai ieşind de sub incidenţa memorandumului cu Fondul şi Banca Mondială, criza personalului din sistem poate fi depăşită.

Rep.: Câţi oameni au plecat din sistemul medical? Câţi ar trebui să reintre în sistem pentru ca numărul de medici raportat la mia de locuitori să fie satisfăcător?

Vasile Astărăstoae: În acest moment, România are 1,9 medici la mia de locuitori, faţă de o medie de 3,6 la mia de locuitori la nivelul Uniunii Europene. Dacă ne raportăm la cele 48 de state monitorizate de biroul european al OMS, România se află pe penultimul loc în ceea ce priveşte numărul de medici la mia de locuitori, după noi fiind Turkmenistanul. Chiar şi numai aceste cifre reflectă situaţia dramatică din sistemul de sănătate.

În plus, de când am intrat în UE, toate facultăţile de medicină din România, deci nu numai universităţile, au reuşit să pună pe piaţă aproximativ 7000 de medici, iar migraţia către celelalte state europene s-a situat în jurul cifrei de 9700. Deci pe de o parte, avem un număr mic de medici, pe de altă parte exodul lor este îngrijorător. Nu în ultimul rând, există specialităţi care, în curând, vor fi pe cale de dispariţie. De exemplu, Anestezie – Terapie Intensivă, fără de care nici un spital nu poate să funcţioneze – este obligatorie prezenţa anestezistului într-un spital. În acest domeniu, noi acoperim doar 40% din necesarul de medici după normativul Ministerului Sănătăţii, care oricum este cel mai mare din UE.

În acelaşi timp, în asistenţa de urgenţă, avem doar jumătate din medicii necesari pentru funcţionarea Unităţilor de Primiri Urgenţe ale spitalelor existente în prezent. Şi în alte specialităţi – Chirurgie, Chirurgie Plastică şi Reparatorie, Obstetrică – Ginecologie, Cardiologie – avem un deficit major. Pe ţară, dacă facem o evaluare, avem acoperit necesarul de medici (chiar şi pe normativele enorme ale Ministerului Sănătăţii) în proporţie de 75-80%.

Rep.: Cum se motivează această situaţie? În condiţiile actuale, este clar pentru toată lumea că riscăm să rămânem cu spitalele goale, şi nu de pacienţi...

Vasile Astărăstoae: Ministerul Sănătăţii este şi el îngrijorat şi toate mesajele MS au fost în acest sens, deci nu avem nici o divergenţă cu acesta. Din păcate, Guvernul şi decidenţii, factorii politici, nu înţeleg acest lucru şi, la presiunea conţopiştilor de la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, care nu au nici un fel de expertiză în domeniul Sănătăţii, au trecut medicii ca fiind bugetari, ceea ce nu este adevărat, şi atunci există restricţiile impuse de memorandum. De aceea noi ne-am adresat primului ministru, pentru că, dacă ne adresam MS, era fără efect, întrucât Ministerul este de acord cu noi.

Rep.: Avem aceste cerinţe stricte, dure, din partea Fondului şi Băncii Mondiale. Cum pot autorităţile să limiteze efectele în ceea ce priveşte deblocarea posturilor în Sănătate?

Vasile Astărăstoae: Ministerul Sănătăţii şi Guvernul să scoată categoria personalului medical din categoria personalului bugetar şi să nu o raporteze drept personal bugetar, aşa cum este şi legal. Pentru că, atenţie – nici un spital şi nici o unitate medicală, cu excepţia Unităţilor de Primire Urgenţe şi medicii rezidenţi, nu sunt bugetari. Ei nu primesc bani de la buget, ei încheie un contract de prestări de servicii medicale cu CNAS sau cu alte instituţii care au nevoie de astfel de prestări, şi atunci bugetul lor nu vine prin transfer de la bugetul de stat, bugetul lor este prin munca pe care au făcut-o. Este economie de piaţă, sub contract de prestări servicii, şi medicul nu este bugetar.

În condiţiile în care s-ar lua o asemenea decizie, nu am mai avea aceste restricţionări, indiferent că avem restricţii de la FMI sau de la nu ştiu cine. Acest memorandum a fost negociat, iar în cadrul acestor negocieri, datoria statului român este să pună piciorul în prag şi să spună «da, angajăm unul la şapte în alte sectoare, dar nu se poate ca un om să acopere munca a şapte oameni în sistemul de sănătate».

Obligaţia statului, potrivit teoriei contractului social, pe care noi o acceptăm, nu este nici să facă uzine, nici să construiască parcuri sau să facă săli de sport. Obligaţia statului este să asigure educaţia, starea de sănătate, siguranţa cetăţeanului şi a ţării. Astea sunt trecute în contractul social, în angajamentul pe care şi-l ia statul faţă de cetăţeni, de aceea cetăţenii cedează din drepturile lor o serie de elemente către stat. Deci e o chestiune strict de drept şi decidenţii noştri, în loc să alerge după construcţii de autostrăzi sau nu ştiu ce altceva, trebuie să se ocupe de obligaţiile lor.

Rep.: În acest context, este viabilă soluţia privatizărilor spitalelor?

Vasile Astărăstoae: Răspunsul este nu. Nu există nici un sistem funcţional în lume care să fie 100% privat. Chiar şi în Statele Unite, care spunem că este 100% privat, 60% din fonduri sunt fonduri publice, care intră în sistem. Iar sistemul de sănătate din SUA este cel mai criticat şi, oriunde, el este dat drept exemplu de ineficienţă. Atunci când o ţară alocă 16% din PIB-ul său şi are 60 de milioane de oameni care nu pot beneficia de asistenţă medicală, nu poţi vorbi de un sistem de sănătate.

Privatizarea trebuie să fie susţinută ca element complementar, dar în nici un caz alternativ. Spitalele sunt instituţii publice. Se poate vorbi despre managementul privat al acelei instituţii, se poate vorbi de formarea unei fundaţii care să funcţioneze mai flexibil, dar în nici un caz privatizarea nu este o soluţie pentru nici un sistem de sănătate.

Dacă este să vorbim despre un sistem de sănătate performant, dar care nu ştiu dacă este posibil în altă ţară, vorbim despre cel din Singapore. Acolo pacientul este cel care dispune de banii săi. În Singapore, oricărei persoane care are un venit i se blochează 30% din venit într-un cont, care îi aparţine personal, care îi aduce dobândă şi pe care el nu îl poate utiliza decât pentru sănătate şi educaţie. Dar atenţie, şi acolo statul intervine: dacă, să spunem, eu m-am asigurat sau încep să lucrez de la 21 de ani, iar la 22 de ani am făcut – doamne fereşte – o leucemie, costurile sunt foarte mari şi eu n-am putut să acumulez în contul respectiv decât o sumă mică. Atunci, pentru aceste situaţii excepţionale, statul vine şi completează contul acelei persoane în aşa fel încât el să îşi aleagă ce servicii medicale doreşte, indiferent de costul şi locul unde beneficiază de ele, în funcţie de ce îu spun specialiştii că este necesar pentru acea afecţiune.

Dar nu ştiu dacă aşa ceva este posibil în România, unde statul şi-a luat mâna de pe sistemul de sănătate şi mai mult îl încurcă, blocând posturile din acest sistem. Nu ştiu dacă ar putea fi valabil în România sau într-o altă ţară. Trebuie să ai şi un grad de conştiinţă civică ca să poţi să gestionezi un asemenea sistem.

Rep.: Să ne referim la risipa din sistem... Chiar prin comasarea spitalelor realizată anul acesta, s-a încercat şi se doreşte o limitare a numărului internărilor. Există voci care acuză că mulţi pacienţi pot fi trataţi ambulator, dar sunt internaţi pentru ca spitalul să primească bani în plus.

Vasile Astărastoae: Asta este o afirmaţie făcută de persoane care nu au nici un fel de calificare. O afirmaţie care nu este dovedită. Când ne raportăm la pacientul care poate fi tratat în ambulator, nu ne raportăm doar la factorii strict medicali, ci ne raportăm şi la factorii economico-sociali. Internările în spital nu se fac pentru a se acoperi paturile de spital pentru că, chiar dacă sunt mai puţine internări, fondurile care vin la spital sunt aceleaşi. Şi atunci internarea în spital se face în interesul pacientului, pentru că un sistem funcţionează în interesul pacienţilor, nu pentru că vrea unul sau vrea altul.

Şi atunci, un pacient care are o afecţiune, teoretic tratabilă în ambulator, dar care nu are alimentaţia necesară, bani să îşi cumpere medicamente – chiar dacă ele sunt compensate – cu un astfel de pacient nu ai decât două posibilităţi. Fie spui că îl tratezi în ambulator, dar de fapt nu îl tratezi, pentru că el nu urmează tratamentul şi se agravează boala, iar costurile ulterioare în spital cresc, fie îl internezi şi scurtezi perioada de spitalizare şi pacientul se poate vindeca sau ameliora.

De altfel, dacă e să ne raportăm la indicatorii de morbiditate din România (indicatorii pot fi verificaţi pe Eurostat), atunci o persoană cât de cât calificată şi de bună credinţă poate să declare că avem mai puţine paturi de spital decât sunt necesare. De aici, această aglomeraţie în care vedem că avem doi pacienţi sau trei pacienţi într-un pat, pentru că acei pacienţi au nevoie de îngrijire spitalicească.

Dar dacă se modifică parametrii aceştia economico-sociali şi modalitatea de a gândi funcţionarea sistemului, dacă medicina primară este întărită de o asemenea manieră încât să poată să rezolve cazurile pe care ea ştie să le rezolve, atunci putem discuta şi despre aceste probleme - dacă există internări nejustificate, de ce a crescut numărul de internări... Până atunci, nu este decât demagogie şi populism greţos.

Rep.: Vorbind despre subfinanţare, ca principală problemă a sistemului nostru, ea se datorează şi numărului scăzut de plătitori de asigurări de sănătate. Ce facem cu cei aproape 9 milioane de adulţi (8,7 milioane) care nu plătesc asigurări, dar beneficiază de asistenţă medicală la fel ca cei care plătesc pentru asta (8,8 milioane)? Nu vorbim despre acces gratuit la servicii medicale, ci despre un acces plătit de alţii.

Vasile Astărăstoae: Facem ceea ce fac toate ţările din lume... În momentul în care acordă scutire pentru un consumator de servicii de sănătate, nu înseamnă că acei bani au dispărut din sistem. Nu. Există întotdeauna obligaţia cuiva de a plăti. Dacă este şomer, este a Ministerului Muncii. Dacă este militar, plăteşte Ministerul Apărării. Deci fondurile rămân constante în sistem, numai persoana respectivă este scutită.

La noi s-a înţeles greşit acest lucru, şi dacă un om a fost scutit, înseamnă că acei bani dispar din sistem. Lucrul acesta a fost semnalat de mult timp. Din păcate însă, fiecare minister îşi păstrează banii pentru alte obiective decât obiectivul de a asigura sănătatea celor care sunt dependenţi de acel minister.

Şi al doilea aspect: în nici o ţară din lume nu se întâmplă ceea ce se întâmplă în România, ca statul să nu intervină. Statul ce a făcut: a azvârlit în sarcina unui fond unic, care este colectat, toate atribuţiile pe sistemul de sănătate, ceea ce este fals. Fondul Unic nu trebuie decât să acopere servicii de sănătate, dar nu alte activităţi. În această situaţie s-a ajuns ca România să aloce în Sănătate, în medie, în ultimii 20 de ani, 3,7% din PIB (doar în perioada de boom 2007-2008 am avut peste 4%), în timp ce ţările central şi est-europene alocă între 6 şi 8 procente din PIB, iar ţările din OECD – între 10 şi 12% din PIB-ul lor.