Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Un nou raport Amnesty International despre minoritarii decedaţi în custodia poliţiei

Asociaţia Amnesty International publică la Paris un nou raport consacrat violenţelor comise de poliţiştii francezi. Omucideri, cazuri de tortură, acte de cruzime şi tratamente inumane - organizaţia a mai publicat două rapoarte similare în 2005 şi 2009. Chiar dacă de cele mai multe ori forţele de ordine îşi fac meseria cu profesionalism şi respectând legea, în 2011 mai există cazuri în care poliţia franceză încalcă drepturile omului. În actualul raport, Amnesty a decis să analizeze cinci cazuri de oameni morţi în mâinile poliţiei - fie în momentul interogatoriului, fie după arestare – cinci cazuri care ilustrează probleme structurale cu care se confruntă forţele de ordine din Hexagon.

Vasile Damian a stat de vorbă cu Izza Leghtas, cercetător şi anchetator în Franţa pentru Amnesty International.

Vasile Damian: Care ar fi principalele reproşuri care i se pot aduce poliţiei franceze?

Izza Leghtas: Raportul se bazează pe ceea ce au trăit familii sau apropiaţi ale unor persoane decedate în condiţii încă neelucidate, despre care se ştie însă că au murit în timpul sau în urma unei intervenţii a poliţiei. Aceste familii aşteaptă în continuare ca justiţia să-şi facă treaba. Din cercetările şi ancheta noastră, reiese că oamenii aceştia au dificultăţi reale de a afla adevărul. Cu alte cuvinte, au sentimentul că justiţia nu şi-a făcut treaba cum trebuie şi că cei responsabili nu au fost sancţionaţi pe măsura faptelor care le sunt reproşate.

Vasile Damian: Nu este pentru prima dată că Amnesty International se focalizează pe comportamentul poliţiştilor francezi. Aveţi impresia, că de la ultimul raport încoace, autorităţile, responsabilii francezi şi-au modificat atitudinea?

Izza Leghtas: În ultimul raport, cel din 2009, dar şi în cel din 2005, subliniam că există o impunitate de facto a poliţiei franceze când este acuzată că ar fi comis violenţe contra unor persoane. Anchetele şi procedurile durează foarte mult, familiile nu sunt informate, nu se simt respectate. Constatăm că aceste lucruri continuă şi azi, există o problemă reală pentru unii de a avea acces la dreptate. Totodată, de când am publicat ultimul raport, în 2009, a apărut o nouă instituţie, e vorba de „apărătorul drepturilor”, care şi-a preluat recent funcţia. Aşteptăm să vedem dacă de acum încolo lucrurile se vor ameliora, dacă această nouă instituţie ne va urma sau nu recomandările.

Vasile Damian: În acest ultim raport vă ocupaţi de cinci cazuri specifice care au un numitor comun: e vorba de cinci străini sau francezi de origine străină, membri ai minorităţilor aşa-zis „vizibile” care au murit în momentul arestării lor sau imediat după. De ce doar cinci cazuri şi de ce aceştia şi nu alţii?

Izza Leghtas: Precizez mai întâi că Amnesty Intenational nu pretinde că raportează toate cazurile de violenţă poliţienească sau cele în care au murit oameni în urma unei intervenţii a forţelor de ordine. Cele cinci cazuri pe care le analizăm în acest nou raport ne sunt foarte cunoscute, avem contacte cu anturajul, îi urmărim de ceva vreme şi de aceea ne permitem să spunem că procedurile au fost încetinite. Totodată, considerăm că aceste cazuri sunt emblematice, ilustrează ceea ce am exprimat deja în trecut şi nu e vorba doar de cazuri soldate cu decese. Nu, au existat multe cazuri în care s-a utilizat doar foarte multă violenţă lăsând în urmă leziuni, sunt cazuri în care s-au folosit injurii rasiste etc. Problemele sunt deci recurente, vedem că nu a existat încă un proces şamd. Încă o dată însă, nu putem spune nici câte cazuri de violenţe poliţieneşti există anual în Franţa şi nici câţi oameni au murit din cauza acestor violenţe. Ce putem însă spune este că majoritatea cazurilor care ni se raportează se referă fie la francezi de origine străină ce fac parte din ceea ce numim „minorităţile vizibile”, fie e vorba chiar de străini. Acest lucru ne preocupă foarte mult şi, de altfel, el depăşeşte cadrul acestui raport despre care vorbim.

Vasile Damian: De un an şi jumătate se vorbeşte în Franţa de dezmembrarea taberelor de romi români, intervenţia poliţiei nefiind tot timpul demnă de lăudat. Aceste acţiuni nu sunt însă evocate în ultimul raport Amnesty. De ce?

Izza Leghtas: Încă o dată, nu avem pretenţia de a acoperi cu acest raport toate încălcările drepturilor omului din Franţa. Dacă ceva nu este menţionat, nu înseamnă că acest lucru nu s-a întâmplat. Am ţintit special aceste cinci cazuri pentru că ele se înscriu în continuitatea anchetelor pe care le realizăm de ani de zile. E vorba totuşi de ceva diferit de problema taberelor de romi şi a dezmembrării lor. Amnesty s-a pronunţat însă de mai multe ori asupra acestor cazuri, asociaţia a denunţat discursuri precum cel din vara lui 2010, care considerăm că a stigmatizat populaţia romilor care se află în Franţa. Am luat poziţie şi când am considerat că unele dezmembrări de tabere de romi s-au făcut de o manieră forţată, care sunt contrare drepturilor omului. E vorba însă despre un alt subiect, dar asta nu înseamnă că problema nu ne preocupă.

Vasile Damian: La sfârşitul acestui raport privind violenţele poliţieneşti faceţi o serie de recomandări - guvernului francez, ministrului francez de interne, parchetului etc. Care vi se pare cea mai urgentă dintre aceste măsuri, care este cea care nu suferă amânare?

Vezi aici recomandările făcute autorităţilor franceze (pdf)

Izza Leghtas: Recomandările pe care le facem nu sunt singurele pertinente. De altfel, ele le completează pe cele făcute în precedentele rapoarte care rămân mai departe de actualitate. E vorba de realizarea unor anchete adevărate, imparţiale, independente şi într-un răstimp scurt, de fiecare dată când sunt acuzaţi poliţişti că ar fi încălcat drepturile omului. Recomandăm şi utilizarea cu măsură a forţei, poliţiştii trebuie să fie bine formaţi şi informaţi: cum se imobilizează un om în momentul interpelării, ce este legal şi ce nu, ce e periculos pentru sănătatea lui şi ce nu. Toate aceste informaţii sunt extrem de importante. Recomandăm de asemenea organizaţiilor „prietene” – în particular ONG-urilor internaţionale - de apărare a drepturilor omului să ia în calcul aceste violenţe pentru a vedea dacă ele se înscriu sau nu într-o politică de discriminare în Franţa în funcţie de origine. E adevărat că, atât în cele cinci cazuri specifice pe care le abordăm în raportul nostru, cât şi în multe altele care ne sunt aduse la cunoştinţă, e vorba de persoane aparţinând unor minorităti etnice „vizibile”, cum se spune. (Este vorba de cinci bărbaţi provenind din Mali, Senegal, Tunisia, Algeria, Maroc. Senegalezul Lamine Dieng avea cetăţenie franceză - n.red.) Această recomandare o facem deci cunoscută şi altor ONG-uri, în speranţa ca ea să fie luată în seamă.

 
Vasile Damian, în dialog cu Izza Leghtas, cercetător şi anchetator în Franţa pentru Amnesty International