Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Retrospectiva 2011: Mişcările de protest ale anului

indignatii-toate-meridianele-au-sustinut-punctul-vedere-foto-reuters.jpg

Indignaţii de pe toate meridianele şi-au susţinut punctul de vedere. Foto: Reuters

Pe data de 17 decembrie 2010, la 21 de ani de la debutul Revoluţiei Române de la Timişoara, negustorul tunisian Mohamed Bouazizi şi-a dat foc în semn de protest pentru abuzurile şi umilinţele la care a fost supus de poliţie şi autorităţi. Gestul lui a catalizat o întreagă serie de proteste care, în mai puţin de o lună, au dus la înlăturarea de la putere a preşedintelui Ben Ali, aflat în funcţie de 23 de ani.

Flacăra revoluţiei s-a extins imediat în Egiptul vecin unde, începând cu data de 25 ianuarie 2011, cei nemulţumiţi de regimul preşedintelui Hosni Mubarak au organizat o serie de manifestaţii paşnice la Cairo, Alexandria şi în alte oraşe mari ale ţării. Cererile protestatarilor erau asemănătoare cu cele din Tunisia. Demonstraţiile şi grevele foarte ample au dus la părăsirea puterii de către preşedinte, la 11 februarie 2011. Deşi manifestaţiile au început paşnic, intervenţia brutală a forţelor de ordine a provocat moartea a 846 de civili şi rănirea altor 6000.

În februarie, valul protestelor a ajuns şi în Libia aflată sub dictatura lui Muammar Gadaffi, mai întâi la Benghazi, apoi în alte oraşe şi în capitala Tripoli. Colonelul Gadaffi a răspuns de la bun început cu forţa militară. Guvernul a folosit împotriva oponenţilor armata şi toate mijloacele posibile, ceea ce a determinat intervenţia aeriană NATO. În august, colonelul a fost înlăturat de la putere, iar pe 20 octombrie a fost prins şi ucis de luptătorii Consiliului Naţional de Tranziţie care a preluat puterea.

Aproape nici o ţară din Nordul Africii şi din Orientul apropiat nu a fost ocolită de proteste ale populaţiei, de mai mică sau mai mare anvergură. În Yemen, de exemplu, una dintre cele mai sărace ţări din lume, populaţia nemulţumită a cerut demisia preşedintelui Abdulah Saleh, iar protestele au degenerat în conflicte armate. În luna iunie, însuşi preşedintele a fost rănit de o bombă. În mult mai bogatul Bahrain, protestele au avut drept scop democratizarea, revizuirea Constituţiei, demisia regelui Hamad, scăderea corupţiei şi drepturi egale pentru populaţia majoritară şiită. În sultanatul Omanului, oamenii au protestat nu atât contra sultanului Qaboos Bin Said, cât a corupţiei oficialilor, cerând reforme economice şi politice. În Arabia Saudită, urmare a unor proteste şi a temerilor că scenariul din alte ţări s-ar putea repeta, regele Abdulah a promis că femeile vor primi drept de vot şi de a candida la alegerile municipale şi la Adunarea Consultativă.

Cea mai fierbinte zonă rămâne însă Siria. Acolo, protestele începute în luna ianuarie au devenit tot mai puternice, având drept scop răsturnarea regimului condus de preşedintele Bashar al-Assad, care n-a ezitat să recurgă la armată şi violenţă pentru reprimarea manifestaţiilor.

Mişcările din ţările arabe par să fi avut un fel de ecou, mai puţin dramatic, în lumea occidentală. Un început a fost făcut cu protestele Indignaţilor din Spania, care pe data de 15 mai au declanşat o serie de proteste împotriva injustiţiei sociale, a măsurilor de austeritate luate de guvern, a băncilor şi a sectorului financiar speculativ pe care le consideră vinovate de actuala criză economică.

Zece zile după ocuparea centrului Madridului, grecii au preluat ideea prin Mişcarea Cetăţenilor Indignaţi. O continuare, de fapt, a protestelor începute în 2010 împotriva măsurilor de austeritate guvernamentale.

La jumătatea lunii septembrie, după modelul "indignaţilor", a început la New York demonstraţia numită Occupy Wall Street (OWS). Manifestanţii s-au instalat în corturi în Zuccotti Park, lângă districtul financiar din Wall Street, atrăgând presa, turiştii, precum şi vizite ale mai multor oameni politici şi artişti. Lucruri similare s-au petrecut şi în alte oraşe americane precum Oakland, unde protestele au dus la blocarea temporară a activităţii din port.

La jumătatea lunii octombrie, o mişcare similară, paşnică, a început la Londra în faţa catedralei St. Paul, în apropiere de districtul financiar City, cel considerat de manifestanţi o entitate privilegiată în dauna intereselor majorităţii. Cu doar două luni în urmă, locuitorii Londrei fuseseră şi martori ai unor tulburări urbane cu jafuri, violenţe şi incendieri, care s-au extins în mai multe oraşe din Anglia. În acele tulburări, şi-au pierdut viaţa cinci persoane.

În timpul verii şi Israelul a fost marcat de o serie de proteste care au culminat în septembrie cu manifestaţii în mai multe oraşe, la care au luat parte peste 400.000 de oameni. Nemulţumirile au fost legate în special de costurile ridicate ale vieţii şi locuinţelor, manifestanţii cerând mai multă dreptate socială.

Pe data de 15 octombrie, în mai multe oraşe ale lumii au avut loc proteste coordonate similare mişcării OWS. Cele mai semnificative demonstraţii s-au înregistrat în câteva oraşe spaniole, precum şi la Roma, Berlin, Santiago de Chile, Zagreb, Bruxelles, Frankfurt şi Vancouver.

NOTĂ: Această sinteză a mişcărilor de protest ale anului 2011 a fost realizată iniţial de Andrei Manolescu, coordonator al Dosarului Dilema Veche. Tema a fost dezbătută de Laurenţiu Colintineanu împreună cu Andrei Manolescu în emisiunea Punerea pe Gânduri.