Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Exclusivitate RFI: “Ebola dezumanizează total” – mărturiile unui fotograf Getty Images

moore5.jpg

John Moore, fotograf Getty Images
Sursa imaginii: 
John Moore

John Moore, mare fotograf al agenţiei Getty Images, ne oferă una dintre cele mai dramatice mărturii despre ravagiile Ebolei în Liberia, ţara în care a petrecut şase săptămâni şi jumătate, în august şi apoi în octombrie anul trecut. Fotografiile lui John Moore ne conduc într-o lume plină de pericole pe care fotograful le înţelege şi le asumă, cu experienţa sa în America Latină, Irak, Afganistan, restul Africii şi, mai presus de toate, cu dorinţa de a ţine trează, cu orice risc, conştiinţa lumii.

Fotograful a lucrat în condiţii dificile. Gradul de acces a fost diferit,  mai liber în august, mai restricţionat în octombrie, când atât Ministerul liberian al Sănătăţii cât şi Organizaţia Medici fără Frontiere - care este o prezenţă providenţială pe teren - au începând să strângă chinga,  interzicând de pildă, accesul jurnaliştilor în spitale de izolare.  Ca să nu mai vorbim de climatul de isterie din America în luna octombrie,  când John Moore, care nu prezenta nici un fel de simptome,  a fost totuşi supus unei carantine de  trei săptămâni într-o locuinţă a familiei din Connecticut.

J.M: Ebola dezumanizează total. Nu-i poţi îngriji pe cei dragi, nu-i poţi alina la ceasul suferinţei. Pentru liberieni ritualurile funerare sunt importante. Datina este să speli cadavrul, să-l pregăteşti pentru înhumare. Peste tot în Liberia, şi cu deosebire în capitală, se practică acum incinerarea.  Un obicei străin, şi oamenii ştiu că un trup ridicat de echipele sanitare e dus fără întoarcere, n-o să-l mai poată vedea niciodată.

Rep: O serie de imagini cutremurătoare urmăresc o echipă mortuară pe parcursul unei zile.

J.M: La plecare primesc o lista cu până la opt corpuri care trebuie ridicate. E complicat pentru că se deplasează într-un convoi de vehicule cu escortă poliţienească. La destinaţie,  trebuie să îmbrace costumul de protecţie,  să dezinfecteze interiorul, să pună cadavrul într-un sac de plastic şi să-l încarce într-un camion special, toate astea fără să atingă ceva. După această secvenţă, începe delicatul proces de decontaminare, stropitul şi dezechiparea. Când i-am însoţit, le-am urmat exemplul. În majoritatea cazurilor pot lucra nestânjenit, dar uneori vecinii apar înspăimântaţi, crezând că victimele nu de Ebola au murit, ci de o molimă adusă de creaturile ciudate în costume albe de astronaut. Teama şi ignoranţa au trebuit învinse în timp.

Rep: Erau departe de a fi învinse  pe 16 august.

J.M: În acea zi, o echipă sosise în mahalaua West Point pentru a ridica morţi din câteva locuinţe.  Lumea nu credea că vecinii, rudele lor au murit de Ebola. Echipa şi escorta poliţienească au fost întâmpinaţi cu pietre de o mulţime surescitată şi au trebuit să se retragă. Gloata a pornit-o apoi către centrul de izolare din cartier,  unde le-au spus pacienţilor să plece, că n-au nici o Ebola. Unii au făcut-o de bună voie, alţii au fost scoşi cu forţa. Bolnavi grav au sfârşit-o astfel în stradă sau în grija comunităţii. Am plecat, simţindu-mi viata în pericol. Am aflat ulterior că s-a vandalizat tot, de la echipament medical la saltele contaminate. Câteva zile mai târziu am întâlnit un copil care fusese alungat din acel lazaret. Era pe stradă, extrem de bolnav. Oamenii se temeau să-l atingă, vroiau să-l ajute dar nu ştiau cum. Seara a fost dus la un spital, dar prea tirziu. A murit a doua zi.

Rep: West Point este pânza pe care pictaţi detaliile şocante ale molimei, o molimă pe care n-o putem înţelege cu adevărat dacă nu înţelegem atmosfera de acolo: criminalitatea, absenţa condiţiilor minime de igienă, a apei curente, canalizării şi serviciilor de salubritate.

J.M: Acest "slum" al capitalei Monrovia este murdar şi congestionat. Am avut însă şansa de a întâlni, în primele zile, un coordonator de cartier, o persoană care monitorizează familiile expuse la virus.  Mi-a permis să-l însoţesc în rondurile în care lua temperatura şi la nevoie chema Salvarea. Am avut deci acces,  am putut umbla şi fotografia în voie alături de el, pentru ca era foarte respectat în comunitate.

Rep: Ce alte imagini aţi selecta din cutremurătoarea galerie pe care aţi dăruit-o unei lumi prea des indiferente?

J.M: Cu siguranţă pozele făcute în şcoala transformată în lazaret, într-o sală mare de clasă pe care o numesc încăparea albastră din cauza irizaţiilor  luminii filtrate prin ferestre şi reflectate pe ziduri. Un instantaneu memorabil este şi acela în care echipa sanitară vine să ridice corpul unei femei care murise în stradă în drum spre un centru de tratament. Sora femeii se târăşte în genunchi şi aruncă ţărână spre targa pe care patru lucrători  transportă cadavrul.

Rep: Aţi fost în Liberia când puţini jurnalişti se aventurau acolo, aţi înfruntat atât pericolele de pe teren cât şi restricţiile, uneori iraţionale, impuse la întoarcere în America,  aveţi o experienţă care vă îndreptăţeşte să trageţi concluzii de etapă.  Ce trebuie ştiut, ce avem de învăţat pentru viitor?

J.M: În viitor, când jurnalişti pleacă în Liberia, sau Sierra Leone, sau Guineea, carantina şi celelalte restricţii ar trebui să fie mai puţin severe, pentru că nu avem contact direct cu bolnavii. O să văd ce ne rezervă viitorul,  pentru că plănuiesc încă o deplasare, nu ştiu exact când. Este important ca un jurnalist ca mine, care ştie să se descurce în acel mediu, să continue să depună mărturie. În privinţa lecţiilor, cred că atunci când izbucneşte o astfel de epidemie, comunitatea internaţională trebuie să reacţioneze imediat. Dacă n-o face, dacă ezită, situaţia se agravează şi durează mult mai mult până restabileşti controlul.
 

 
John Moore intervievat de Radu Tudor