Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Genocidul armenilor. De ce ezită România să îl recunoască?

genocid_armean.jpg

Convoaiele de deportați armeni
Convoaiele de deportați armeni

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la ziua considerată a fi momentul zero al genocidului armenilor. Pe 24 aprilie 1915, elitele intelectuale, religioase, politice și economice ale armenilor din Istanbul au fost arestate, întemnițate și ucise. Populația armeană din Turcia a început apoi să fie deportată în masă. Turcia refuză să recunoască evenimentele de atunci drept genocid. România ezită și ea să recunoască la nivel oficial că ce s-a întâmplat în 1915 constituie genocid. Însă Bucureștiul nu a recunoscut această pagină neagră a istoriei nici drept „masacru”, așa cum a făcut Germania, care a evitat în acest fel termenul. De ce a ales România această cale, care este opinia armenilor din România și care este cea a turcilor din România?  

Disputa istorică privind genocidul armean este actuală. Până în prezent, mai multe state europene au recunoscut tragedia de acum un secol drept genocid al armenilor. Inclusiv Parlamentul austriac, în urmă cu două zile. Tendința este una clară, pe plan european, de recunoaștere a evenimentelor drept genocid.

Ce s-a întâmplat atunci, în 1915? Armenia, precum și mulți istorici susțin că până la 1,5 milioane de armeni au fost uciși de forțele otomane într-o campanie gândită să extermine etnicii armeni din Anatolia. Ankara are o viziune radical diferită și insistă că sute de mii de oameni, și nu 1,5 milioane, deci sute de mii, printre care însă și turci, și-au pierdut viețile în timp ce forțele otomane se luptau cu cele ale Rusiei pentru controlul asupra Anatoliei.

La nivel guvernamental, pozițiile sunt inflexibile. “Nici nu se pune problema să lăsăm să planeze asupra Turciei o umbră numită genocid”, spunea în urmă cu câteva zile liderul de la Ankara, Recep Tayip Erdogan. Pe de altă parte, scuzele prezentate oficial familiilor victimelor de către administrația de la Ankara nu sunt suficiente, insistă Erevanul.

România, unde trăiesc comunități mari și de armeni și de turci, în ciuda tendinței de la nivel european, nu a recunoscut genocidul.

România, primul stat care i-a ajutat pe refugiații armeni

Varujan Pambuccian, deputat al minorității armene în Parlament, explică, la RFI, că până acum, nicio solicitare de recunoaștere către Parlament nu a avut șanse să fie adoptată. Care este explicația?

Raționamentul e unul simplu. Nu depunem o rezoluție a Parlamentului decât atunci când știm că avem un număr de voturi cât de cât clar în favoare, pentru că a depune o rezoluție și a ne trezi după aceea că pică la un scor urât e mult mai rău. În perioada aceasta și în fiecare an avem runde întregi, serii întregi de consultări cu partidele parlamentare. Din păcate până acum, partidele, și a fost surprinderea mea foarte mare pentru că toate parlamentare au în Parlamentul European reprezentanți care au votat rezoluția PE, partidele care au acei reprezentanți, la București se comportă altfel.

Inițial, atunci când s-au întâmplat evenimentele, România a fost primul stat care și-a deschis porțile către refugiații armeni și i-a ajutat, recunoaște deputatul de origine armeană.

 

A fost chiar primul stat, pe vremea guvernului Brătianu, care a primit refugiați din Armenia, iar ăsta e un lucru care nu se poate uite, pe noi România ne-a salvat atunci, și a organizat împreună cu Uniunea Armenilor de atunci din România foarte multe lucruri care țin inclusiv de infrastructură, orfelinatul de la Strunga, care să sprijine refugiații armeni care au scăpat din genocid. A fost o acțiune foarte, foarte bine coordonată și făcută cu inima deschisă și cu un sprijin major din partea guvernului României de atunci.   

De ce a ales Bucureștiul acum această cale, de a păstra tăcerea, iată ce spune deputatul Varujan Pambuccian.

 România nu refuză să recunoască. România spune că vrea să aibă o poziție echilibrată între cele două puncte de vedere. Adică nici nu recunoaște, nici nu neagă.

România nu va trimite de altfel niciun reprezentant de rang înalt la ceremoniile de la Erevan, dar îl va trimite la ceremonia din Turcia, de comemorare a bătăliei de la Gallipoli, ținută tot astăzi, pe premierul Victor Ponta. Nici reprezentanți de rang înalt ai Bisericii ortodoxe nu participă la Erevan la ceremonia de canonizare a celor peste un milion de armeni uciși, mai explică Varujan Pambuccian.

Armeni salvați de turci

Rana încă dureroasă a trecutului are însă efecte și în prezent? Produce ea tensiuni între comunitatea armeană și cea turcă din România, de pildă?

Nu. Asta nu este o chestiune între poporul armean și poporul turc. Nu a fost niciodată, nici măcar atunci când s-au întâmplat nenorocirile din Imperiul Otoman. Unchiul meu a fost salvat, când avea un an, a fost luat de acolo de unde l-a aruncat bunica mea ca să-l salveze, pentru că asta era singura posibilitate când au fost luați în convoi și duși – l-a aruncat într-o groapă cu copii armeni uciși. Și de acolo l-a luat o prietenă de-a ei, care era musulmană, turcoaică. Familia mea a fost salvată de un arab musulman după aceea, când a fost ajutată să fugă din convoi.

 

O poziție asemănătoare - că nu există tensiuni actuale și că nu au existat nici la momentul 1915 între cele două popoare - au și reprezentanți ai comunității turce din România. Iată ce declară, la RFI, Osman Fedbi , președintele Uniunii Democrate Turce din România.

Noi suntem cetățeni români, suntem născuți aici, suntem de câteva secole aici.  Suntem prieteni, frați cu armenii și cu toată lumea. Evităm subiectul, vă dați seama, e ceva la nivel de state, nu cred că e la nivel de indivizi.

Ar exista vreun sentiment de vină ori de revoltă în rândul comunității turce dacă România ar alege la un moment dat să recunoască genocidul armean? Osman Fedbi este rezervat.

Nu suntem în măsură de a da vreo declarație, dacă recunoaștem sau nu recunoaștem genocidul. E o problemă destul de delicată, noi eram departe, eram în România, așa că nu putem să dăm un răspuns. Să ținem cont că era totuși și un conflict armat între Rusia și Turcia. Nu știu care e adevărul istoric, așa că evit.  

 Membrii comunității turce din România nu au avut de altfel niciodată poziții foarte vehemente față de acest subiect. Explicația este că această comunitate este una foarte veche în România, foarte bine integrată și foarte moderată, explică la RFI istoricul Zoe Petre.

Comunitatea turcă din România a fost întotdeauna mult mai moderată în atitudine decât marea masă a turcilor. Chiar naționalimul turc, în perioada lui de maximă agresivitate, în timpul Primului Război mondial și imediat după nu a avut ecouri prea mari în rândul turcilor din România, care mi s-au părut întotdeauna mult mai pașnici decât alții.

 Totuși, de ce exclude Turcia atât de vehement să recunoască genocidul? Nu există suficiente dovezi istorice care să ateste că a fost într-adevăr genocid? Iată ce spune istoricul Zoe Petre.

Dovezile istorice sunt copleșitoare. Sigur, nu e vorba în sensul pe care naziștii l-au insuflat termenului de genocid, adică a unui program deliberat la nivel național de eliminare a unui popor, pentru că asta e genocidul. Faptele au fost însă denunțate de ambasadorul american Morgenthau foarte repede după ce s-au întâmplat. Problema este că e foarte greu pentru un popor care are orgoliu imperial să-și asume trecutul în părțile lui negative. E de ținut o cumpănă cât se poate de corectă și orientată spre viitor între lucrurile negative pe care le putem găsi în istoria unor popoare, a aproape tuturor popoarelor din păcate și speranțele lor de a construi o societate mai dreaptă. Memoria nu poate fi sau nu ar trebui să fie instrumentalizată în felul acesta.

4249