Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


România, prin ochii unui jurnalist de la Libération

În cei 26 de ani de la cǎderea comunismului, imaginea României în presa francezǎ a fost una fluctuantǎ, uneori marcatǎ de persistenţa unor clişee, dar şi de evenimentele majore care s-au produs în spaţiul politic românesc. "Avem oare, în strǎinǎtate, imaginea pe care o meritǎm?", se întreabǎ uneori românii. Matei Vişniec, care trǎieşte din 1987 la Paris abordeazǎ şi el subiectul împreunǎ cu jurnalistul francez, Marc Semo, de la cotidianul Libération.

Matei Vișniec: Existǎ un proverb care spune cǎ "orice minune dureazǎ trei zile". Simpatia enormǎ pentru români a durat ceva mai mult, imediat dupǎ cǎderea lui Ceauşescu. Nu pot sǎ uit cu cîtǎ stupoare au descoperit francezii la sfîrşitul lui decembrie cǎ mulţi români vorbeau la Bucureşti o francezǎ perfectǎ. A urma apoi scandalul "gropii comune" de la Timişoara şi brusc opinia publicǎ s-a mai "rǎcit" faţǎ de România, considerînd că ar fi fǎcut obiectul unei operaţiuni de manipulare. Presa francezǎ a rǎmas apoi criticǎ şi "vigilentǎ" faţǎ de România şi pe bunǎ dreptate, dacǎ ne gîndim la perioada "mineriadelor". Cînd romii au început sǎ fie tot mai numeroşi pe strǎzile oraşelor franceze, subiectul a fost tratat abundent, nu întotdeauna în favoarea acestei "imagini" pe care ar fi dorit-o românii sau oamenii politici români. Într-un context în care deseori informaţia este deturnatǎ de goana dupǎ senzaţional, cîteva subiecte au devenit dupǎ 1990 veritabile clişee: cînii vagabonzi de la Bucureşti, situaţia orfelinatelor şi marginalizarea romilor au fost subiecte dominante, deşi România ar fi putut oferi, la capitolul subiectelor "triste", mai multǎ diversitate. În mod paradoxal, România a avut poate cea mai bunǎ imagine în presa francezǎ atunci cînd… nu s-a vorbit de ea. Cunoaştem sloganul "no news, good news". Înainte de drama de la Colectiv i-am solicitat un interviu jurnalistului Marc Semo, bun cunoscǎtor al spaţiului politic românesc, care îmi confirma sentimentul cǎ atunci cînd nu se vorbeşte despre România în presa francezǎ trebuie de fapt sǎ fim mulţumiţi.

 

Marc Semo: Despre România, din nefericire, de mai mulţi ani, nu se mai vorbeşte prea mult, dar acesta este mai degrabǎ un lucru bun, pentru cǎ îl putem considera un criteriu al normalizǎrii, în România deci situaţia este normalǎ. S-a vorbit mai mult de fiecare datǎ cînd au culminat momentele de crizǎ între fostul preşedinte Traian Bǎsescu şi primul ministru, Victor Ponta. Dar în rest nu se prea vorbeşte, deci România este o ţarǎ unde nu se mai întîmplǎ lucruri dramatice. România este o ţarǎ care a intrat în Uniunea Europeanǎ, sigur cǎ mai sunt probleme de corupţie şi mai sunt probleme economice, dar constat cǎ intuiţia pe care a avut-o pe vremuri Silviu Brucan, unul dintre actorii principali ai revoluţiei–loviturǎ de stat din 1989, care spunea cǎ România va avea nevoie de 20 de ani pentru a deveni cu adevǎrat democraticǎ, aceastǎ intuiţie pînǎ la urmǎ s-a verificat. Încetul cu încetul, România a devenit cu adevǎrat democraticǎ şi astǎzi nimeni nu se îndoieşte de acest lucru. Existǎ corupţie, dar România este o ţarǎ mai puţin mafiotǎ decît Bulgaria. Iatǎ, acestea sunt aspectele pozitive. Aspectul negativ este cǎ astǎzi nu ne mai ocupǎm mult de România, deşi în multe privinţe a devenit o ţarǎ model. De exemplu, normele care au fost stabilite în materie de transparenţǎ în viaţa politicǎ sunt foarte avansate. La un moment dat, în Franţa, am preconizat, în urma afacerilor Cahuzac şi conturile sale din Elveţia sǎ procedǎm la controale similare în privinţa parlamentarilor, dar iniţiativa a fost blcoatǎ.

Mai sunt şi alte exemple legate de România, care îi pot uimi pe francezi. Extrema dreaptǎ, cea condusǎ de Corneliu Vadim Tudor, care a decedat nu demult era foarte puternicǎ în România, dacǎ nu mǎ înşel în 2000 şi el, ca şi Jean-Marie Le Pen în Franţa, a ajuns în poziţia a doua la prezidenţiale. Astǎzi, extrema dreaptǎ a dispǎrut aproape din peisajul politic românesc. Sigur, au apǎrut alte formaţiuni populiste şi alte curente, dar putem spune cǎ asistǎm la un fel de normalizare a vieţii politice în România.

 

 

M.V.: Marc Semo, spuneţi cǎ de o vreme se vorbeşte mai puţin de România în presa francezǎ, acesta fiind un semn bun. Dar se vorbeşte mai mult despre Moldova. Urmǎriţi situaţia din Republica Moldova?

 

M.S.: Da, bineînţeles, urmǎrim situaţia din Moldova. Protestele în Moldova sunt destul de ciclice. Problema Moldovei este aceea de a fi, chiar mai mult decît Ucraina sau Georgia, o ţarǎ între douǎ lumi. Ceea ce este pe cale sǎ se întîmple în Moldova acum este evident o tentativǎ de a i se impune federalizarea pentru rezolvarea crizei din Transnistria, precum şi în privinţa unor revendicǎri tot mai insistente în diverse regiuni periferice, precum cea locuitǎ de gǎgǎuzi. Iar acest lucru este un semnal îngrijorǎtor. Ucraina are dreptate cînd vrea sǎ evite aceastǎ federalizare, care ar fi doar un prim pas spre un fel de luare a ţǎrii sub tutelǎ şi cred cǎ problema se pune în aceeaşi manierǎ şi pentru moldoveni. Cu diferenţa cǎ mulţi moldoveni au cetǎţenia românǎ şi în consecinţǎ, pot cǎlǎtori în Uniunea Europeanǎ, ceea ce reprezintǎ o enormǎ şansǎ.

 

 

M.V.: Sǎ revenim, Marc Semo, pentru cǎ sunteţi un bun cunoscǎtor al spaţiului geopolitic est-european, la ceea ce v-a marcat cel mai mult în istoria României din 1989 încoace.

 

M.S.: Un moment puternic a fost însǎşi revoluţia din 1989, care este în acelaşi timp o revoluţie şi o loviturǎ de stat. În acelaşi timp, toate marile revoluţii au fost nişte lovituri de stat, începînd cu revoluţia rusǎ. Sǎ spunem totuşi cǎ în România ceea ce ţine de lovitura de stat a fost probabil mai puternic decît ceea ce ţine de revoluţie. Dar ceea ce mǎ frapeazǎ chiar şi acum este cǎ istoria acestui moment încǎ nu s-a scris (eu urmǎresc totuşi indirect actualitatea româneascǎ, întrucît cunoştinţele mele de românǎ sunt modeste). Iatǎ ceva ce mǎ fascineazǎ. Dar acum am ajuns, poate, dupǎ 26 de ani, în momentul cînd devine posibilǎ scrierea istoriei. Pentru cǎ martorii sunt încǎ în viaţǎ. În acelaşi timp… timpul a trecut, deci ei pot povesti lucruri pe care nu le-ar fi povestit imediat dupǎ producerea evenimentelor. Sigur, unii, precum Silviu Brucan, nu mai trǎiesc, dar majoritatea sunt încǎ în viaţǎ şi deci poate cǎ vom ajunge în sfîrşit sǎ ştim mai bine ce s-a întîmplat. Aşa s-a întîmplat şi în Franţa şi în Germania dupǎ al doilea Rǎzboi Mondial, este nevoie de o astfel de perioadǎ de 25 sau de 30 de ani, ca sǎ putem începe în mod veritabil sǎ scriem istoria.

Matei Vișniec, în dialog cu jurnalistul Marc Semo de la Libération