Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


DDR, muzeul care explică societatea comunistă pe înţelesul tuturor

ddr-museum_berlin_wohnzimmer_01.jpg

Imagine din muzeul DDR de la Berlin
Image source: 
www.ddr-museum.de

În aceste zile România îşi aminteşte de căderea comunismului. A fost o luptă pentru libertate spirituală şi condiţii decente de trai. Tinerii nu ştiu cu adevărat cum a fost comunismul, iar cei care ştiu au uitat unele aspecte. În Germania, la Berlin, un muzeu îşi propune să păstreze cât mai obiectivă amintirea comunismului şi să îi înveţe pe cei tineri de ce s-au revoltat părinţii lor. O experienţă tulburătoare, după cum pot constata cei care vizitează muzeul.

Botezat simplu DDR, muzeul care explică societatea comunistă pe înţelesul tuturor este plasat în cartierul muzeelor, în centrul oraşului, într-un spaţiu cam cât o mare sală de şedinţe. 
Muzeul atrage prin faptul că este interactiv – tragi sertare, ridici clape, deschizi uşi, te aşezi la birouri, pe paturi de închisoare sau în Trăbănţel, cum era alintată maşina de carton.  

Cam ce public vă închipuiţi că atrage muzeul? În primul rând tineri şi familii de vârstă mijlocie – cei care au crescut în comunism dar erau prea tineri pentru a îi înţelege funcţionarea, şi modul în care impregnase şi definise societatea. Fac parte din această generaţie şi vizita mi-a retrezit un sentiment ciudat de frustrare si căldură. 

Să fim clari – căldura, pentru că îmi reamintea de secvenţe care mi-au definit copilăria – jucării de lemn sau din tablă, haine croite simplu, cu dungi mari şi pălării cu boruri largi, şi vacanţele în centrele pentru tineri. Sentimente legate de o copilărie în care nu se aflau atât de multe despre violenţe şi sărăcie, în care maşinile erau puţine şi se mergea mult pe jos. Frustrare pentru lipsa de libertate în decizii, pentru supravegherea permanentă a serviciilor secrete, omniprezente prin poliţia secretă, 'băieţii cu ochi albaştri' cum li se spunea, îmbrăcaţi toţi la fel în costume gri, pentru cozile şi înghesuielile la orice – de la lapte până la pantofi, pentru lumina care se tăia, gazul fără putere, lipsa de apă caldă şi căldură şi de mâncare, pur şi simplu. 

Muzeul nu diabolizează comunismul şi nici nu îl elogiază. Îl prezintă aşa cum şi-l poate aminti un om de rând, fără a fi implicat politic şi fără a aparţine clasei avantajate. Era o societate cu două viteze, în pofida egalităţii pe care afirmă că o produce. Dacă în Trăbănţel te poţi urca şi suci de volan, Volvo-ul negru, maşina oficială folosită de liderii politici şi gărzile lor de corp, este expusă cu uşile încuiate. Acces restricţionat era şi în magazinele de partid, fotografiate cu rafturile pline de fructe exotice pe care azi le găsim în piaţă, dar despre care nu ştiam nici măcar cum arată, cum e ananasul. Magazine speciale doar pentru cei cu funcţii speciale, în care se găseau blugi, ţigări fine şi alcool de calitate. Aşezat pe o băncuţă poţi asculta înregistrase extrase din cărţi care descriau cozile, azi o experienţă din fericire uitată, pe care o văd la televizor în taberele de refugiaţi, când se distribuie hrana care nu este suficientă pentru toată lumea, aşa cum nu era nici atunci pentru noi. 

Dincolo de obiectele expuse, sunt explicaţii şi experimente care te fac să înţelegi cum se luau deciziile, cum bunele intenţii de a ameliora şi a produce suficient şi de a inova erau descurajate prin rigiditatea gândirii şi a deciziilor politice. Hotărârile erau luate pe hârtie, în birouri, rupte de realitatea şi nevoile oamenilor . M-am jucat de-a directorul fabricii de Trabant, maşinuţa din carton presat pentru care aşteptai ani în şir înainte de a-ţi fi livrată. Am vrut să produc mai multe maşini, şi … şi …   am încercat toate variantele pentru a găsi personal şi a îl motiva cu vacanţe, a îmbunătăţi tehnicile obsolete, şi a evita răspunsurile de la partid « tovăraşe director, vă încurajăm să vă îndepliniţi planul pe care vi l-aţi propus, dar nu sunt resurse pentru achiziţionarea de noi maşini «  Jocul se termină invariabil cu aceeaşi frustrare –  a eşecului. Alergi cât poţi , dar în butoiaşul din care nu ieşi niciodată, şi în care nu avansezi, oricât de repede alergi…

Fără vorbe multe, dar atent alese, înţelegi cum era controlată societatea până în aspecte nesemnificative – chiar şi pentru a ieşi din oraş aveai nevoie de aprobare, lipsit de putere de decizie şi de cele mai elementare drepturi şi ameninţarea cu pedeapsa şi închisoarea. Un sfert de milion de oameni au fost închişi pentru că se opuneau într-un fel sau altul regimului. Cei care refuzau să facă armata nu mai puteau face decât studii teologice. Cu toate astea, numărul lor creştea. Sunt reconstituite o celulă de închisoare, şi o cameră de anchetare în care vizitatorii abia îndrăznesc să intre. 

Citesc în dreptul unei înregistrări video sărbătorind, cu defilări şi ,efi de stat, 40 de ani de existenţă a Republicii Democrate Germane, video în care apare şi Ceausescu « O revolutei în Germania părea de neconceput. Lenin râdea de germani, că şi dacă ar lua cu asalt fie şi o gară, şi-ar lua întâi bilet. Cu toate acestea, opoziţia faţă de sistem s-a organizat, în rândul bisericii şi ea marginalizată, şi a ieşit cu succes în stradă, dărâmând zidul ce împărţea Berlinul în noiembrie 1989. 

Societatea se sprijină acum pe cei care au crescut sub controlul comunist, atunci prea tineri petnru a fi avut responsabilităţi, dar care au cunoscut lipsurile, şi care vor azi să fie la adăpost de ele. Ei au azi misiunea de a stimula creativitatea şi prosperitatea pentru toţi, iar muzee precum DDR, au rolul subversiv de a ne arăta cât de uşor putem uita trecutul şi perpetua societatea cu două viteze, cea a celor care au tot şi a celor controlaţi – exact societatea pe care Europa de Est s-a ridicat să o schimbe în 1989. 

 
Denisa Udroiu în vizită la muzeul DDR din Berlin