Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


"Unde dă mama creşte?". Psiholog la RFI: Unii părinţi îşi bat copiii cu lingura de lemn

Unul din cinci părinţi români apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului. În plus, doar 8% dintre adulţi ar interveni dacă ar vedea un copil bătut pe stradă. Aceste date reies dintr-un studiu realizat de organizaţia Salvaţi Copiii la nivel naţional. Cercetarea mai arată că în România există copii bătuţi de părinţi cu băţul, cureaua şi chiar cu lingura de lemn. RFI a discutat cu psihologul Diana Stănculeanu de la Salvaţi Copiii.

Reporter: Ce gesturi se încadrează în categoria agresiunilor la adresa copiilor?

Diana Stănculeanu: Vorbim în primul rând despre abuzul fizic, care presupune orice comportament de lovire repetată sau izolată a copilului, tras de păr, tras de urechi, două la fund, lovire care poate fi făcută cu mâna părintelui sau poate fi făcută cu obiecte, de la curele, linguri de lemn, alte obiecte casnice, copiii ne vorbesc inclusiv de jucării pe care părinţii lor le folosesc pentru a-i lovi, ca să dubleze şi impactul emoţional al situaţiei respective.

Vorbim pe de altă parte de abuzul emoţional, care are legătură cu orice comportament realizat de părinte, care generează o situaţie de suferinţă emoţională la nivelul copilului. Faptul că copiii noştri sunt etichetaţi şi crescuţi cu apelative de tip "prost", "idiot", "bun de nimic", "eu te-am făcut, eu te omor", "mi-ai adus numai nenorociri în viaţă", "mi-ai îngreunat viaţa", "eu fac totul pentru tine şi tu eşti nerecunoscător". Acestea ar fi nişte exemple de abuz emoţional.

În comportamentele de abuz vorbim şi de fenomenul de neglijare, care poate să cuprindă neglijarea fizică ce ţine de a nu spăla, a nu hrăni, a nu duce un copil la medic. Neglijarea emoţională, a nu valoriza de exemplu evenimente importante pentru copil, de exemplu a nu ţine cont de faptul că este ziua lui de naştere. Neglijarea educaţională, care presupune de pildă a nu duce un copil la grădiniţă sau a permite chiulul şcolar sau a lăsa un copil uitat în faţa televizorului sau calculatorului, fără interacţiune din partea părintelui.

Evident, tuturor acestor forme li se adaugă forma deosebit de severă a abuzului sexual, tip de abuz care intră sub incidenţa legii penale, orice adult care este găsit vinovat de această formă de abuz riscând pierderea libertăţii.

 

Rep.: Ce efecte are asupra copilului palma la fund?

D.S.: Deşi în mintea foarte multor părinţi români şi din nefericire şi în mintea foarte multor copii români palma la fund nu înseamnă violenţă, ci înseamnă ceea ce un părinte face ca măsură educaţională într-o situaţie în care un copil nu respectă o regulă sau are un comportament problematic, făcută în mod repetat de către părinte şi asta înseamnă o dată, de două ori pe săptămână, generează pe termen mediu şi lung aproape acelaşi impact asupra dezvoltării emoţionale a copilului ca şi formele mai severe de abuz. Copiii crescuţi în mod frecvent în felul acesta învaţă despre părinţii lor că de la mama sau de la tata provine în egală măsură şi iubirea, dar şi bătaia, că mâna care mă mângâie uneori poate să mă lovească sau că eu ca şi copil nu ştiu exact la ce să mă aştept în relaţia cu părintele meu. Două la fund aduc din nefericire în relaţia dintre părinte şi copil teamă, frică, vigilenţă din partea copilului, care este foarte atent la reacţiile părintelui său, resentimente, revolte, pentru că sunt copii care se revoltă în faţa acestui comportament şi li se pare injust, de altfel le şi spun lucrul acesta părinţilor lor. Aceste emoţii trăite de copii în mod frecvent generează pe termen lung tulburări de sănătate mintală din sfera depresiei, anxietăţii, tulburărilor de conduită, cu focus pe comportamente agresive, în rândul adolescenţilor consum de substanţe, abandon şcolar, comportamente delincvente, care evident că au ulterior un impact şi în viaţa viitorilor adulţi, care fie vor trăi suferinţe emoţionale destul de puternice, unii dintre ei vor deveni la rândul lor părinţi care vor duce mai departe exact acelaşi model de comportament faţă de copiii lor sau faţă de partenerii lor de cuplu.

 

Părinţii care-şi bat copiii au fost bătuţi la rândul lor în copilărie

 

Rep.: Potrivit studiului "Salvaţi Copiii", 20% dintre părinţi nu regretă că-şi bat copiii şi chiar folosesc bătaia "cu mândrie". Aveţi o explicaţie?

D.S.: Cu siguranţă vorbim despre adulţi care pe lângă faptul că au nişte evidente dificultăţi de natură emoţională, sunt adulţi care au experimentat la rândul lor, mulţi dintre ei, nu toţi, dar au experimentat la rândul lor în propria copilărie această practică educaţională, care le-a fost "vândută" de către părinţii lor, sub reclama bunei intenţii de tipul "dacă nu te-aş fi bătut, ai fi luat-o razna, ai fi devenit un golan, nu ai fi ajuns bine în viaţă". Şi atunci, acei copii care cresc cu aceste mesaje ajung realmente să creadă ca şi adulţi că bătaia are o valoare educaţională pentru progresul şi rezultatele unui copil. Aceşti părinţi nu-şi lovesc copiii pentru că sunt nervoşi, epuizaţi, le scapă mâna la nervi, nu mai ştiu cum să procedeze, ci ei realmente aleg să lovească copiii, fiind convinşi că ceea ce fac în momentul respectiv este spre binele copilului şi este o măsură educaţională cu impact pozitiv.

 

Rep.: Cum stă România faţă de alte ţări europene?

D.S.: Din punct de vedere legislativ, România stă în mod surprinzător foarte bine, în sensul că se numără printre cele 48 de ţări la nivel mondial, care au interzis orice formă de violenţă asupra copilului în toate contextele de viaţă ale acestuia, acasă, în şcoală, în instituţiile de protecţie a copilului sau în comunitate. Deci legea pe care o avem este una foarte bună. Unde stă România problematic? Este vorba despre mecanismele de implementare a legii şi despre pârghiile de implementare a legii şi aici ne ducem la resursa umană din sistemul de protecţie a copilului, care este şi mică numeric, nu sunt suficienţi asistenţi sociali, psihologi, care să abordeze şi să instrumenteze corect cazurile de abuz asupra copilului, iar pregătirea lor adeseori lasă de dorit. O altă problemă este la nivelul sistemului de raportare, în sensul că în România deşi potrivit legii, orice profesionist care lucrează cu copilul este obligat să raporteze suspiciunea de abuz, de la cadru didactic, medic pediatru, poliţistul de pe stradă, aproape nimeni nu face acest lucru niciodată.

Marea problemă pe care o avem de abordat, dar care-şi va găsi soluţii în mai multe generaţii, probabil, e aceea de mentalitate, pentru că România este ţara unde "bătaia este ruptă din Rai", "unde dă mama creşte", "copilul trebuie pupat doar în somn", "bătaia este spre binele copilului, nu în ciuda lui". Or până nu vom modifica aceste convingeri şi nu ne vom uita către copil ca la o fiinţă umană cu drepturi egale ca ale oricărui alt adult, nimic nu se va schimba în mod semnificativ".