Mazen Rifai: Dacă ar ști românii despre suferința reală a sirienilor care vin la ei în țară ca refugiați, atunci i-ar ajuta

Mazen Rifai: Revoluția din Siria a început pașnic. După 6 luni a izbucnit conflictul, iar după doi ani s-a transformat într-un război mondial [civil]. În acest moment este un război mondial, fiecare țară are interesul ei strategic, geopolitic și fiecare țară care a intervenit în conflictul din Siria încearcă să câștige ceva din acest război. Noi, poporul sirian – atât cei pro, cât și cei anti regim – suntem acum victime, nu avem nicio putere să schimbăm ceva, ci așteptăm ca problema să fie rezolvată la nivel internațional.

Reporter: Oamenii continua să plece din zonele asediate. Se va opri acest aflux de migranți? Uniunea Europeană a încercat din răsputeri să găsească o soluție. A fost acel summit Uniunea Europeană – Turcia. Ce credeți că se va întâmpla?

M.R: Transferul de migranți, de refugiați spre Europa nu este din dorința poporului sirian. Sirienii s-au refugiat în țările vecine. Turcia este una dintre aceste țări. Acum în Turcia sunt mai mult de două milioane de refugiați, dar turcii s-au săturat și vor să exporte problema lor în Europa pentru a câștiga anumite lucruri, fie bani, fie vize, fie integrarea în Uniunea Europeană. Ultimul val de refugiați, circa 60000, care au fugit după ce rușii au început să bombardeze orașele și nordul Siriei, nu au mai fost lăsați să rămână în Turcia. Turcia a vrut să îi exporte spre Europa și de aici a pornit conflictul. 

Rep: Dumneavoastră ați lansat recent volumul „La revedere patrie!”. Este un volum în care surprindeți povești ale refugiaților, ale oamenilor care au fugit din Siria încercând să găsească un loc sigur. Puteți să ne vorbiți puțin despre acest volum. Ce ați vrut să transmiteți prin el, ce povești aduce în fața cititorilor?

M.R: De patru ani de zile presa internațională nu transmite despre poporul sirian. Transmite ce au făcut politicienii, ce a făcut regimul, ce au făcut rușii ș.a.m.d, dar nimeni nu pune accent pe suferința sirienilor. De ce oamenii au fugit, de ce și-au lăsat casele unde au crescut, locurile unde au profesat și au fugit? Acești oameni nu au plecat în căutarea unei vieți mai bune, ei au fugit de moarte, au fugit pentru viitorul copiilor lor, au fugit pentru că nu au altă alternativă, nu au alte șanse. Au stat acolo 2 – 3 ani și au înțeles că războiul nu se va termina. Atunci au luat hotărârea să fugă. În cartea pe care am scris-o am adus în lumină suferința umană, poveste adevărată. Am încercat să prezint poporului român exact ceea ce este în spatele știrilor ce apar la televizor: de ce au plecat acești oameni, ce au simțit ei când au plecat, ce vor și ce problem au avut. Prin lectura acestei cărți am vrut ca românii să simtă, să înțeleagă nenorocirile prin care au trecut sirienii și ce s-a întâmplat în Siria.

Rep: Spuneți despre această carte „La revedere patrie” că este o carte despre suferință care nu face diferența în funcție de etnie sau religie. V-aș întreba, domnule Mazen Rifai, cum ați ales poveștile? Sunt atâtea povești, atâtea cazuri. Ce v-a făcut să vă opriți la fiecare poveste din acel volum?

M.R: Am fost împreună cu mai mulți jurnaliști și activiști români în mai multe tabere de refugiați în Iordania, în Turcia și am filmat reportaje cu refugiați care au sosit în România. Dintre acestea am ales câteva povești foarte dureroase, toate sunt filmate și publicate pe site-uri sau difuzate la televizor. Am ales povești care prezintă diferite variante, inclusiv povești ale unor oameni pro regim care au fugit din Siria. Nu am inclus în carte nimic politic. E o carte despre unitate, nu contează cine a provocat suferința poporului sirian și nu contează de ce parte politică a fost.

Rep. De ce ar fi bine ca românii să citească această carte, să se aplece asupra acestor povești?

M.R: Am observat că oamenii se tem de ceea ce nu știu și refuză necunoscutul. Eu cred că orice om care citește despre suferința unui popor va fi alături de acesta și va ajuta din inimă. Va înțelege de ce au venit [refugiații] și cum au venit. Dacă lucrurile rămân ca până acum, oamenii vor considera că sirienii doar caută o viață mai bună sau să fie mai apreciat altundeva. Nimeni nu se gândește că dacă rămâneau în Siria putea să fie morți sau mutilați, cu handicap sau în închisoare. Dacă ar ști românii despre suferința reală a sirienilor care vin la ei în țară ca refugiați, atunci i-ar ajuta. Nu ar refuza niciodată să îi ajute.

Rep: Au fost publicate tot felul de rapoarte, statictici. Un raport arată că numărul copiilor sirieni care au acces la educație, care pot merge la școală a scăzut dramatic. Aș vrea să vă întreb dacă acest lucru va avea un efect în ani asupra populației. Cum se va reflecta faptul că acești copii, tot pe drumuri, nu mai au ocazia să vină cu acel pachet pe care l-ați avut dumneavoastră de exemplu?

M.R: Problema nu este că nu au cultură sau educație. Problema este că nu au nici o meserie. În tabere ce să învețe? Să învețe cum să repare televizoare sau să lucreze la calculatoare, să fie mecanic de mașini sau de avioane? Nu. Copilul care crește acum, de patru ani, nu are ce învăța. Rămâne înapoiat din punctul de vedere al educației și al culturii. O să avem o problemă foarte mare cu alfabetizarea, cultura și civilizația pentru că în tabere nu au cum să învețe să fie civilizați. Copilul care a crescut patru ani acolo nu vede străzi, poduri, apă, nu vede nimic. Este închis acolo în câțiva kilometri, nimeni nu poate să iasă, nimeni nu poate să intre la el, este izolat. Este un fel de pușcărie, fără să i se dea o șansă să învețe ceva. Și la pușcărie învață lumea, la pușcărie au televizor și internet. Acolo [în taberele de refugiați] învață zilnic să stea la rând, să caute de mâncare, să supraviețuiască. Nu au nimic altceva.