Criza refugiaţilor văzută din România: de la manifestări xenofobe la acceptare

Unul din doi români crede că refugiații ar trebui plasați în spații special amenajate, arată studiul făcut de Pro Democrația. 64% din cei chestionați consideră însă că refugiații sirieni ar trebui să beneficieze de o formă (mai mult sau mai puțin complexă) de protecție din partea statului român. Nu în ultimul rând, 72% din respondenți consideră că prezența refugiaților în Europa va declanșa o viitoare revoltă, se mai arată în cercetare. Sunt date aparent contradictorii, pe care le-a explicat Claudiu Crăciun, expert Pro Democrația, într-o dezbatere organizată de Biroul de Informare al Parlamentului European în România:

„Se pare că la nivel interpersonal nu există rezistență atât de mare. Mai degrabă este o imagine apocaliptică care a fost, probabil, insuflată cu ajutorul unor politicieni, al unor instituții și cu siguranță al mass mediei. Pe de o parte avem un discurs securitar, care înseamnă mai simplu că nu putem să îi primim pentru că sunt periculoși. O variantă mai soft este aceea a capacității. Nu avem capacitate mai mare de 1700 de refugiați. Această afirmație este o rușine pentru că România are o capacitate mare, mult mai mare decât aceasta și dacă dorește poate să și-o extindă.”  

A început devină anti-curent să fii pro-european în România, atrage atenția europarlamentarul Cristian Preda. El sesizează faptul că dezbaterea ideologică naște un discurs radical, care favorizează partidele naționaliste, pe val în multe state membre. În Uniunea Europeană se discută la acest moment despre revizuirea Regulamentului Dublin, care prevede că orice persoană care intră în Uniunea Europeană poate cere azil exclusiv în țara în care pune piciorul:

 „Sunt două variante. Fie un mecanism de corecție al Regulamentului Dublin, fie un nou sistem bazat pe o cheie de distribuție. Mecanismul de corecție ar însemna că se menține regula fundamentală potrivit căreia primești azil în țara în care pui piciorul, dar în condițiile în care o țară este sub o presiune foarte puternică, atunci intră în funcțiune un mecanism de tipul celui descris și convenit în septembrie. Anume, o relocare către state membre. Cealaltă variantă este un nou sistem bazat pe o cheie de distribuție. Ceea ce înseamnă că se renunță la dispoziția potrivit căreia primești azil doar acolo unde pui piciorul și de la bun început se adoptă o politică la nivel european. Aceasta înseamnă cu imigranții sunt distribuiți automat în funcție de trei criterii: dimensiunea țării, bogăția și capacitatea de absorbție.”

Cu toate că semnalul la nivelul instituțiilor comunitare vizează colaborarea totală pentru rezolvarea unei situații extrem de grave, abordarea și prioritățile în rândul diferitelor familii politice par să difere. Doru Claudian Frunzulică, din grupul Socialiștilor și Democraților din legislativul comunitar:

„OK. Foarte bine, trebuie să dăm dovadă de solidaritate. Trebuie să primim imigranți, dar ce facem cu tineretul nostru? Câți dintre cei de 25 de ani au un serviciu?”

România se definește ca țară de tranzit, nu de destinație și, în context, politicile nu încurajează imigrația, spune Rodica Novac, președinta Asociației CONECT. Iar discursul public de pe întreg continentul devine tot mai radical: cetățeanul european are toate drepturile, iar cel non-european niciunul. Asociația susține totodată că România este departe de a fi pregătită să integreze refugiați, inclusiv din cauza anumitor bariere legislative: nu există o procedură de recunoaștere a studiilor și pregătirii, iar salariul minim al unui imigrant trebuie să fie la nivelul celui mediu brut pe economie, fapt care îi îngrădește accesul pe piața muncii:

 „Toate aceste probleme aproape că devin nesemnificative în fața celei mai mari provocări, care derivă din discursul public. În societatea românească începe să se manifeste xenofobia. Pot să vă spun că sunt refugiați și imigranți care vin și ne spun că sunt refuzați în magazine, sunt refuzați la frizer, sunt dați jos din taxi, exclusiv pe criterii etnice sau religioase..”

Discursul agresiv e sancționat doar de organizațiile neguvernamentale din domeniu, care sunt puține, mici și subfinanțate, adaugă Rodica Novac.

La dezbatere au participat și reprezentanți ai unor instituții publice. Inspectoratul General pentru Imigrări se declară pregătit să facă față provocărilor. România ar avea una din cele mai scurte perioade de evaluare a cererilor de azil, spun cei de acolo, care admit însă că procesul de integrare efectivă este unul anevoios, în principal din cauza influenței negative pe care ar avea-o presa asupra opiniei publice. România insistă pe respectarea calendarului relocărilor, spune și Aniela Crețu, reprezentanta Ministerului de Externe. În plus, s-ar lucra în acestă perioadă anumite pachete de stimulente și s-ar încerca remedierea unor disfuncționalități în acordurile cu state terțe:

„Vorbim despre o disfuncționalitate a procesului de returnare și readmisie în aceste state. Există cu multe dintre ele acorduri de readmisie și returnare care nu funcționează. Pakistanul este cel mai des evocat în acest context. Mai ales că vorbim acum, în contextul UE – Turcia despre returnarea în Pakistan a cetățenilor pakistanezi. Deși aceste acorduri există, sunt tot felul de disfuncționalități. De cele mai multe ori ele nu sunt percepute ca politice, ci tehnice. Simplul fapt că avionul nu a aterizat când trebuie sau alte asemenea motive, fac ca cetățenii să nu poată fi efectiv returnați. Din această perspectivă se dorește ca prin aceste pachete să existe o angajare sporită a acestor state în aplicarea legislației. De fapt, aici avem o mare problemă. Avem cadrul legislativ pe care nu îl aplicăm corespunzător.”

Organizația pentru refugiați a Națiunilor Unite susține în continuare că acordul cu Turcia trebuie să se desfășoare numai cu garanții solide că drepturile omului vor fi respectate. Calitatea de refugiat e dată de tratatele internaționale, nu de evaluarea autorităților naționale, precizează Gabriela Leu, reprezentantul în România.

Iar Organizația Internațională pentru Migrație atrage atenția că experiența altor țări dovedește cât de lung e procesul de integrare. Proces care nu poate fi făcut fără cooperarea între instituții, după cum spune Maria Voica de la OIM:

„Din discuțiile noastre cu colegii din Norvegia și din Suedia, spre exemplu, state care au o istorie în spate, rezultă că este nevoie de cel puțin 8 ani de zile pentru ca o persoană să se integreze pe deplin într-o altă țară. Depinde și de persoana respectivă, dar procesul de integrare este unul foarte lung„

În perioada următoare, ar urma ca Organizația Internațională pentru Migrație, împreună cu organizațiile neguvernamentale din România să ofere servicii de asistență directă, individualizată, nou-veniților și să se creeze un grup de dialog.