Psihiatru: Două întrebări pentru a depista depresia şi greşeli în relaţia cu persoanele depresive

Florian Koleci: Cel mai simplu instrument pentru a depista depresia are doar două întrebări. Prima: dacă persoana respectivă și-a pierdut interesul sau plăcerea pentru activități obișnuite în ultima lună. De exemplu, înainte îi plăcea să se uite la un meci de fotbal, acum nu se mai uită, înainte îi făcea plăcere să citească o carte, acum nu mai citește. Deci prima întrebare este dacă există această scădere a interesului. Cea de-a doua întrebare este dacă se simte trist, demoralizat și neajutorat în ultima lună. Dacă răspunsul este pozitiv, trebuie să luăm în calcul o situație de depresie. Este un instrument care are o acuratețe de 96%.

Reporter: Deci intervalul de analiză este de o lună?

F.K: Da, dacă în ultima lună s-au înregistrat acestea.

Rep: Deci nu se aplică dacă ne referim la o stare de genul acesta care durează câteva zile, o săptămână sau două.

F.K: Nu. Atunci vorbim despre acele stări de tristețe ce pot să apară ca reacție la o problemă de viaţă, punctual, dar apoi găsim răspunsul. Mai este încă un lucru pe care poate merită să punem accentul, anume educația sau psihoeducația. Oamenii, în general, nu știu cum să abordeze o persoană depresivă. Citesc pe internet tot felul de articole de genul cum să eviți un vampir energetic, fără să ne gândim că, de fapt, în spatele unui vampir energetic, în majoritatea cazurilor s-ar putea să se afle o persoană care a intrat în depresie. De aceea noi simțim că ne vlăguiește de energie. Un alt lucru important, despre care nu se vorbește, dar îl întâlnești peste tot, este abundența în gândire pozitivă și în acele programe de dezvoltare personală. Teoriile astea îl fac pe om să creadă, în mod utopic, că poate să facă față tuturor problemelor și că viața este roz. Iar în momentul în care se lovește de o problemă reală, începe să se întrebe dacă nu cumva este ceva în neregulă cu el de nu reușește să o rezolve, de nu vede totul pozitiv; nu mai înţelege ce se întâmplă.

Rep: Adică spuneţi că este o abordare sau o filosofie nerealistă de viață.

F.K: Da. Exact.

Ce să nu faci în relaţie cu o persoană depresivă

Rep: Întorcându-ne la raportarea la celălalt, la persoana care ar putea fi într-o stare de depresie, care e abordarea? Nu este foarte ușor să îi spui celuilat că este depresiv și că ar fi bine să se ducă la terapie.

F.K: Aș putea să vă zic mai degrabă ce să nu facem. Din lucrurile pe care le văd și oamenii au, nu știu de ce, impresia că ajută o persoană aflată în depresie, este să îi spună „nu-ți face griji, o să treci peste acest lucru, va fi bine, gândește pozitiv”. Este foarte greu să gândești pozitiv la comandă. Aceste întăriri și bătăi pe umări îi pun o povară în plus persoanei care se află în depresie și începe să se gândească negativ la așteptările pe care alții le au față de el și nu se ridică la înălțimea lor.. Ceea ce putem spune sigur, este că există acea reticență de a merge la medic. Dar poate că am putea să îi spunem că este o stare de stres prin care trece foate multă lume. Ca tehnică în psihologie o numim „normalizing”, anume că nu este singurul care este în această situație. Îi putem spune, de fapt, că discutând cu un specialist ar putea să afle mai bine ce este de făcut, decât să stea și să se lupte singur cu aceste stări.

Rep: În România este încă un subiect tabu? Cei care ajung la terapie o fac după mult timp în care s-au luptat cu ei și s-au luptat să accepte acest statut de a avea nevoie de ajutor?

F.K: În ultima vreme a crescut deschiderea oamenilor către aceste abordări. Una dintre ele este mersul la psihiatru. Deși, când vorbim despre mersul la psihiatru este teama că ne va da o rețetă, un pumn de pastile și că aceste lucruri nu rezolvă neapărat problema. Dar este o deschidere și e important, tocmai, să păstrăm și aici un anume echilibru. În ultima vreme am întâlnit, mai des, persoane care se gândesc la propia viață. Pe de altă parte, să nu uităm că depresia aduce cu ea o scădere de energie. Nivelul nostru de energie în acele momente se duce foarte jos. De aceea este destul de greu să pornească pe drum, să se urnească și să meargă să ceară ajutor.