Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


(FOTO) Ce poate învăţa Bucureştiul de la Varşovia: tramvaie cu aer condiţionat, semafoare spălate dimineaţa şi străzi închise în week-end

Polonezii sunt un fel de români: au figuri sobre când merg pe stradă, vorbesc limba engleză cu un pronunţat accent local şi da, au multe fete frumoase. Mai toate blonde, cu părul lung şi lins, spre deosebire de românce, care sunt şi şatene şi brunete şi roşcate. Şi totuşi, există diferenţe enorme între oraşele poloneze şi cele româneşti. Dincolo de arhitectura fermecătoare a Varşoviei şi Cracoviei, ceea ce te uimeşte în Polonia e cât de prietenoase sunt aceste oraşe cu locuitorii lor.

Transportul public din Varşovia este organizat în aşa fel încât călătorii să ştie cât mai precis la ce oră vine autobuzul sau tramvaiul. În fiecare staţie se află un panou pe care sunt afişate liniile care trec pe-acolo, traseul fiecăreia dintre ele şi frecvenţa cu care ajung mijloacele de transport în staţie. Am făcut un experiment şi am constatat că în general ce scrie pe panou se întâmplă şi în realitate, adică autobuzul sau tramvaiul vine în staţie la ora indicată pe afiş, cu o marjă de eroare de plus/minus două-trei minute. După ceas!

Foto: RFI/Cosmin Ruscior

Un alt aspect important e acela că în fiecare autobuz şi tramvai (cel puţin în cele trei-patru cu care m-am deplasat eu) era aer condiţionat, care funcţiona chiar şi când afară erau doar 25 de grade.

Foto: RFI/Cosmin Ruscior

Aici merită menţionat că polonezii se raportează la alte temperaturi decât un bucureştean. De exemplu, într-o zi cu vreme mohorâtă şi vreo 16 grade afară, nu mică mi-a fost mirarea să văd copii cu mânecă scurtă şi femei în pantaloni scurţi, în timp ce eu aveam pe mine cam toate hainele pe care le găsisem prin bagaje!

 

Cum arată toaletele publice în Polonia?

 

Un alt detaliu care mi-a atras atenţia în Varşovia şi Cracovia este faptul că la fiecare pas găseşti toalete publice. Nu "ecologice", din acelea care miros de la 50 de metri, cum sunt la noi, ci toalete civilizate, cu taxă la intrare (între 50 de bănuţi de-ai lor şi 2 zloţi), cu apă, săpun, uscător de mâini şi uneori chiar cu automate unde se vând prezervative şi produse intime pentru femei. Dacă de obicei când merg într-o călătorie evit să beau prea multă apă, ca să nu fiu nevoit să merg prea des la toaletă, în Polonia pot să spun că nu am avut grija asta.

La un moment dat, plimbându-mă pe un bulevard central din Varşovia, care duce direct în Centrul Vechi, un fel de Calea Victoriei din Bucureşti, o arteră plină de clădiri vechi de sute de ani, renovate (de fapt, multe dintre ele reconstruite după al Doilea Război Mondial), la baza cărora se aflau zeci de terase cochete (mai toate cu meniul afişat la intrare, în limbile poloneză şi engleză), mi-a sărit în ochi un detaliu insolit: un castan ce părea foarte bătrân, cu crengi imense, aplecate la pământ şi frunze uscate pe margini era priponit de doi stâlpi metalici subţiri şi înalţi, înfipţi în pământ sub forma unei piramide cu vârful în sus şi de care erau legate crengile copacului cu vreo cinci sfori rezistente, în aşa fel încât să-i dea arborelui mai multă stabilitate. "Un copac salvat de la tăiere", mi-am zis, cu gândul la "toaletările" de copaci din centrul Bucureştiului.

Foto: RFI/Cosmin Ruscior

Castanul se afla, după cum spuneam, pe un bulevard elegant, lung de câţiva kilometri, din care mai mult de jumătate era închis traficului rutier în week-end, pentru a le permite bicicliştilor şi pietonilor să se plimbe în linişte pe carosabil. Un fel de Şosea Kiseleff, aşa...

Foto: RFI/Cosmin Ruscior

Şi apropo de biciclişti, aceştia au în Varşovia piste speciale, e drept nu peste tot în oraş, late de doi-trei metri şi foarte bine semnalizate, existând inclusiv treceri de pietoni pe trotuar, acolo unde pista de biciclete se intersectează cu spaţiul dedicat pietonilor.

Foto: RFI/Cosmin Ruscior

De altfel, trotuarele din oraşul modern Varşovia sunt foarte bine asfaltate, nu există denivelări, crăpături în asfalt sau alte "capcane" de genul unor gropi mai mici sau mai mari, canale descoperite etc., totul e aranjat milimetric şi există rampe la coborârea de pe aproape fiecare trotuar. Într-un cuvânt, oraşul are un aspect îngrijit. Fără PET-uri aruncate pe jos, fără mucuri de ţigară în staţiile de autobuz şi fără pungi de plastic în bătaia vântului. Şi nu în ultimul rând, fără mizerii lăsate de câini. De fapt, nu am văzut nici măcar un câine fără stăpân pe străzi.

 

Semaforul spălat cu mop

 

Cea mai mare surpriză a fost la Cracovia, unde într-o dimineaţă, când o porneam spre Centrul Vechi, am urmărit cu stupoare un angajat al Primăriei, care spăla de zor două semafoare, cu un fel de mop, după care a frecat cu o perie butonul pe care-l apasă pietonii ca să se schimbe culoarea semaforului!

Foto: RFI/Cosmin Ruscior

Şi apropo de trafic, şoferii polonezi par destul de răbdători, în general îi lasă pe pietoni să traverseze, nu gesticulează nervos şi nu scot capul pe geam să înjure.

Cât despre şoferii de taxi, am mers de câteva ori cu ei, ba la aeroport, ba la gară, ba la hotel şi nu a încercat nici unul să ne "ţepuiască", tariful era afişat la vedere, iar o cursă aeroport-centru a costat cam cât scria în ghidul turistic de buzunar pe care-l cumpăraserăm de la Bucureşti. De menţionat că nici taximetriştii polonezi nu ştiu boabă de engleză, dar e suficient să le arăţi numele hotelului şi te rezolvă.

 

Conversaţii în "polo-gleză"

 

Polonezii de rând nu stau prea bine la capitolul limba engleză. Chelnerii o vorbesc destul de stricat şi mai degrabă monosilabic ("Drinks? Finish?"). Cel mai vorbăreţ a fost un chelner peltic din Cracovia (îl mai ştiţi pe Daffy Duck?), care mi-a spus într-o engleză destul de decentă să nu apuc găluşca din farfurie de moţ, că se destramă uşor şi se împrăştie conţinutul!

Paznicii muzeelor vorbesc cu turiştii străini în poloneză, noroc că folosesc din plin limbajul gestual, care te poate ajuta să înţelegi mai bine de exemplu pe unde începe vizita în muzeul respectiv. E adevărat că am avut şi surpriza plăcută de a mă conversa în engleză cu o farmacistă la vreo 50 de ani, foarte săritoare, care mi-a recomandat nişte pastile de gât. Nu acelaşi lucru l-aş putea spune despre o tânără angajată a unui restaurant fast-food, care nu a înţeles nimic atunci când i-am cerut o linguriţă pentru a amesteca în ceaiul cald (tot pentru gât, aţi ghicit). A trebuit să rotesc cu degetul în aer deasupra paharului de carton, ca să priceapă ce voiam. După care i-am zis în cea mai clară engleză pe care o ştiu eu: "Acum, daţi-mi vă rog şi nişte zahăr, ca să am ce amesteca în ceai, dacă nu vă supăraţi!".

 

Trupa de artişti stradali români din Varşovia

 

În fine, un lucru care m-a deranjat ca turist în Polonia a fost numărul mare de oameni ai străzii. Nu cerşeau, stăteau cuminţi pe băncile de pe bulevardul principal care ducea în Centrul Vechi, cu haine zdrenţăroase şi murdare.

Există însă şi cerşetori. Sau dacă vreţi, "artişti stradali", care cântă pe la mese, exasperându-i pe turişti. Sunt şi de-ai lor şi de "import". Nu pot uita un grup de trei domni burtoşi din România, la vreo 50-60 de ani, destul de simpatici de altfel, unul la acordeon, altul la chitară şi al treilea agitând o tamburină peticită cu o pungă de plastic pe care scria "LC Waikiki". Tocmai când savuram un ceai în decorul fermecător al unor clădiri medievale renovate, unul dintre ei îi spune unui coleg de trupă: "Ia salută-i cum ştii matale mai bine!". La care cântăreţul la tamburină "LC Waikiki" le spune mesenilor: "Bon appetit!". După care a urmat un "Cantare, o-o, volare, o-o-o-o", care nu a scăzut în intensitate decât atunci când prin faţa muzicanţilor a trecut o fată blondă bine proporţionată, care i-a făcut pe cei trei români să se încurce puţin în versuri, pentru a relua apoi cu şi mai mult aplomb.