Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


O petrecere de pomină

"Am emoţii pentru ziua de mâine", i-am spus soţiei înainte de petrecerea de ziua fetei noastre. Împlinea şapte ani. Petrecerea a fost ca într-o comedie din acelea în care adulţilor le scapă copiii printre degete, fug după ei disperaţi pe sub mese şi nu-i pot despărţi atunci când se ceartă.

Ziua de naştere a unui copil e aproape întotdeauna o problemă pentru părinţi. Cine nu are copii trebuie să ştie că în prezent nu se mai fac zile de naştere ca pe vremuri, când se adunau micuţii în jurul unei mese acasă, mâncau tort, după care se jucau în voie. Nu, acum există restaurante fast-food, cofetării şi spaţii de joacă ce pot fi închiriate şi unde vin diverşi animatori, tineri costumaţi în personaje din desene animate (Elsa şi Rapunzel sunt cele mai solicitate de fetiţe, Spiderman şi Superman de băieţi). Problema e că dacă vrei să-ţi serbezi copilul într-un astfel de loc, te costă câteva sute bune de lei şi există o limită minimă de invitaţi. Or noi am vrut ceva mai intim, aşa că am mers pe varianta old-school şi am invitat patru fetiţe la masă, într-o zi de sâmbătă.

Patru fetiţe, una mai drăgălaşă ca alta. Foarte elegante, manierate şi frumuşele foc. După schimbul de politeţuri "ce drăguţ, am şi eu un ponei de jucărie ca ăsta acasă!", fetele s-au dezlănţuit şi când au găsit vuvuzelele pe care am avut proasta inspiraţie să le cumpăr, au început să sufle în ele, creând o atmosferă de mare finală Champions League. Apoi, două fete au început să ţopăie pe patul din dormitor, ca pe trambulina din parc, într-o sincronizare perfectă (când una sărea pe saltea, cealaltă plutea în aer, gata să facă schimb de roluri cu prima, în secunda următoare). După care au făcut toate fetele grămada ca la rugby, un lucru care credeam că e specific băieţilor. Se pare că m-am înşelat. Apoi două fete au luat aşternutul de pe pat şi l-au pus în cap, au stins lumina şi au început să umble prin casă, scoţând un "buhuhu" de fantome.

Una dintre fete a pregătit apoi altă activitate (în caz că vecinii au ratat corul de vuvuzele) şi a început să spargă baloanele pe care le umflasem în ajun până mi s-au uscat plămânii. Şi cine poate uita zgomotul asurzitor şi care te ia de obicei pe nepregătite, pe care-l face un balon spart?...

După care, să te ţii: fetele au început să se certe! "Dacă nu termini cu gălăgia, te spun!", ameninţă zgomotos o fetiţă. "Da? Şi eu te spun că m-ai împins şi m-ai dat cu capul de perete!", vine replica mai gălăgioasă. "Fetelor...", mă bag eu neinspirat, dar micuţele mă dau imediat la o parte. "Tu de ce m-ai împins? Era să cad de pe pat!", urlă una dintre ele la o colegă de petrecere. "Da' tu de ce te joci numai cu ea?", ţipă alta. "Să ştii că eu n-o să te invit la ziua mea!".

 

"Smiley-horror"

 

Ca să le împac, am pus muzică la calculator. "Ce muzică vă place?", întreb eu cu gândul la melodii de genul "Răţuştele mele pe apă s-au dus". "Smiley! Andra! Gangnam Style!", răspund puştoaicele, fără să stea prea mult pe gânduri. E clar, "Podul de piatră" şi "O lume minunată" nu mai sunt la modă... După care am dat o căutare pe YouTube după cuvântul "Smiley". Nu ştiu de ce, dar printre rezultatele căutării a apărut şi trailer-ul unui film de groază de prin 2011, cu o faţă hidoasă în prim-plan. Intervin imediat, dar... prea târziu, una dintre fetiţe vede imaginea din trailer şi zice încântată: "Vreau!". "Ăăă... e un film horror... nu-i pentru copii", încerc eu să salvez situaţia. După care fetele, care cu doar un minut înainte se certau de zor, s-au aliat şi au început să strige în cor, poruncindu-mi: "Smi-ley ho-rror! Smi-ley ho-rror!".

Într-un final, mă impun şi le dau să asculte o piesă de-a lui Smiley cel ne-horror (deşi pentru unii s-ar putea să sune destul de horror...). "Ce voce caldă are Smiley...", spune cu drăgălăşenie în glas una dintre fetiţe, care oftează îndrăgostită când îl vede pe artist pe ecranul laptopului. "Da, dar Andra are voce mai puternică", observă alta savant.

 

"Pizza, tort?" "Nu, mersi!"

 

Vine momentul mesei. Eu şi soţia mea ne gândeam că de obicei copiii sunt greu de mulţumit când vine vorba de mâncare. Aşa că am decis să le luăm pizza. Cui nu-i place pizza, nu? "Eu-nu-mănânc-pizza", spune apăsat o copilă. "Ăăă... dar avem de trei feluri... cu carne, fără carne, cu patru tipuri de...", zic eu, se pare, nu prea convingător. "Mie-nu-mi-place-pizza", mi-o taie scurt fata. "Atunci, poate vrei nişte tort?". "Mie-nu-mi-place-tortul". "Poate un suc? Avem de patru feluri: căpşuni, portoca...". "Nu vreau suc", îmi răspunde fata pe un ton hotărât.

În fine, după ce suflăm în tort, iar fetele se mai ceartă un pic şi iar se împacă, decidem să ieşim afară, într-un părculeţ aproape de bloc. Fetiţele îşi iau vuvuzelele şi ies din scară suflând cu putere în trompete. Trecătorii de pe alei se uită la noi, cu un amestec de nedumerire şi amuzament.

Ajungem în parc, unde începe altă ceartă. "Cine vrea să jucăm Flori, Fete sau Băieţi?", întreabă una dintre fete. "Eu nu vreau. Nici nu ştiu cum se joacă", răspunde alta. "Tu nu vrei niciodată nimic din ce vreau eu"... După alte câteva schimburi de replici, pe care cu greu le-am potolit, fetele s-au împăcat, iar părinţii au venit rând pe rând să le ia din parc.

Spre seară, când am rămas doar noi doi obosiţi pe-o bancă, mă uit la soţia mea şi-o întreb cu voce pierdută: "Ce ne facem la anul?"...