Colectiv, un an după. Tedy, viața luată de la zero

Mariana Oprea: În momentul în care a izbucnit incendiul nu mă uitam spre scenă. Nu văzusem. Am crezut că oricum o să vină să îl stingă. Mi se părea inutil să fac tot traseul până la garderobă, să îmi iau haina, să ies afară și să mă întorc. După câteva secunde ajunsese deja la tavan. Atunci ne-am îndreptat spre ieșire. S-a înaintat foarte încet pentru că era multă lume. Noi, venind dinspre bar către container, a trebuit să ocolim toate acele mese pe care se așezaseră tricouri și CD-uri pentru vânzare. Abia am ajuns în container, unde mi-am prins piciorul drept. Mi-am dat seama că nu pot să mai înaintez. Era blocat. Am încercat să îl trag de acolo, dar nu am reușit. Mă gândeam că ceea ce se întâmplă este ireal. Era un sentiment copleșitor și nu am avut reacții. Întorcându-mă să văd ce se întâmplă în spatele meu, îmi blocasem ieșirea, iar ceilalți nu puteau să treacă de mine. Am văzut că vine flacăra. Instinctiv mi-am acoperit fața cu palmele. Am simțit cum sunt învăluită de căldură.

Reporter: Ai rămas conștientă?

M.O: Nu. După ce am simțit flacăra am leșinat. M-am trezit 10 - 15 minute după. Eram încă în container. Căzusem. Eram aproape cu capul de pragul de la ieșire, dinspre gang. Erau persoane căzute pe mine. Toți eram secerați la pământ, acolo, în container. Cei care reușiseră să iasă afară încercau să ne scoată de acolo. Așa am fost și eu eliberată, cu greu. Piciorul îmi era încă foarte tare blocat. La un moment dat am avut impresia că nu îl voi scoate cu mine.

Rep: Care a fost prima senzație când ai ieșit la aer, când ai ieșit afară? Ți-ai dat seama cât de grav ești rănită? Te gândeai că e bine că ai scăpat cu viață? Cum a fost acel moment?

M.O: M-am trezit în țipete. Încercam să îmi dau seama ce s-a întâmplat. Mă ridicasem pe picioarele mele. Mă uitasem la mâini. Vedeam că nu mai am piele pe mâini. Îmi atârna de degete. Mă uitam în jur la toți oamenii care ieșeau de acolo. Erau amețiți, abia se țineau pe picioare, nu mai aveau hainele întregi. Erau negri de fum din cap până în picioare.  Nu îmi venea să cred ce se întâmplă.

Rep: Simțeai durerea?

M.O. Durere fizică nu am simțit. Am avut un impuls foarte puternic de adrenalină care mi-a estompat durerile. În schimb, îmi era foarte frig. Prima salvare era deja ocupată. În a doua era cineva pe targă. Am cerut să mă lase să intru cât să mă încălzesc. Mi-au zis că dacă pot să stau pe scăunel, mă duc la spital. Am zis că e perfect și pe jos, oricum.

Rep: După cât timp ați plecat la spital?

M.O: Au fost câteva minute bune. Cei din ambulață nu voiau să mă ia. Voiau să ia pacienți separat, în funcție de gravitatea arsurilor. Eu nu păream o persoană atât de afectată, mai ales că mergeam pe picioare și eram conștientă.

Rep: Care sunt lucrurile pe care acum înveți să le faci din nou?

M.O: Tot. Am luat-o de la zero din momentul în care m-am trezit în Viena și nu îmi puteam folosi mâinile. Erau bandajate. La două săptămâni, când fusesem transferată pe salon de la terapie intensivă, mi-am desfăcut prima banană cu coatele. Mi se lăsase o banană pe tavă, în cameră. Mirosea foarte puternic. În momentul respectiv nu era nimeni în jurul meu care să mă ajute. Am încercat să o desfac cum pot.

Rep: Cum ți-au dat vestea că au trebuit să îți amputeze niște degete? Cum ți-au dat veștile referitoare la starea ta de sănătate? Ți le-au dat gradat?

M.O:  Da. Totul a fost treptat. Medicii au refuzat să îmi transmită aceste informații și le-au spus alor mei că este mai important  să știu de la familie. Se gândeau la reacția mea, la cum o să primesc vestea. Fratele meu a refuzat complet. Mama nici atât nu putea. La un moment dat, psihologul din Viena a făcut un mic truc. Fratele meu l-a păcălit că eu știam și că am reacționat foarte bine. I-a spus că îl aștept în salon să discutăm despre viitoarele proceduri și despre recuperare. A venit cu totală nonșalanță și cu bucurie să îmi povestească despre proteze bionice și cum mi se pot recupera degetele. În acel moment reacția mea  a fost să îl întreb despre ce degete, despre ce vorbește. A vrut cumva să le forțeze mâna și să aflu de la ei. Nu știu dacă exista altă șansă.

Rep: Cum ai descrie experiența din spitalul din România și experiența de la Viena?

M.O: La Viena am aflat pentru prima data cum ar trebui să fie un spital, din punct de vedere tehnic, funcțional. În schimb am avut probleme din cauza facturilor întârziate către spitalul AKH din partea statului roman. Drept urmare, am fost externată cumva forțat pe data de 11 ianuarie. Am fost trimisă în țară în momentul în care eu abia învățam să merg. Stăteam într-un căruț cu rotile de vreo de două săptămâni. Nu aveam forță suficientă încât să mă mențin în picioare foarte mult timp. Aveam răni deschise pe scalp, pe umeri, pe mâini, chiar și pe un picior. A trebuit să fiu bandajată foarte bine ca să pot suporta îmbrăcămintea. Am fost trimisă cu un avion de linie către țară. De acolo am fost preluată de o ambulanță și internată de urgență la Spitalul Militar.

Rep: Te gândeai că nu o să supraviețuiești?

M.O: Nu mi-a trecut nicio clipă prin cap. Bineînțeles, după ce m-am trezit. În momentul în care am simțit că vine flacăra spre mine și îmi auzeam părul cum sfârâia și toate secundele acelea care au durat infinit de mult, mă gândeam că nu am șanse să mai ies vie de acolo.

Rep: Când ai reluat contactul propriuzis cu realitatea de afară, cu ce se întâmplă? S-au întâmplat atâtea după.

M.O: Lucrurile astea le-am aflat treptat. Până să fiu externată au venit în vizită doi prieteni care mi-au povestit câte puțin din ce se întâmplase aici după evenimentul de la Colectiv, despre ieșirea în stradă și toți prietenii care s-au adunat. Pe la începutul lui ianuarie deja începusem să folosesc un deget. Îmi foloseam ecranul de la telefon, deja intram pe Facebook și mai aflam câte ceva de acolo.

Rep: Te-a surprins reacția de după?

M.O: Da, m-a surprins. A fost neașteptat. Nu credeam că va fi de o asemenea amploare. Am primit foarte multe mesaje și de la persoane cunoscute, de la prieteni și de la oameni care nu m-au cunoscut. Nu făceam legătura. Când eram în spitalul din Viena, cu fratele meu alături și citind mesajele respective nu înțelegeam de unde vin. Eu eram o persoană total necunoscută. Am fost la un concert într-un club și s-a întâmplat un accident, iar toată lumea s-a mobilizat atât de puternic.

Rep: Cât de dese sunt momentele în care ai căderi?

M.O: Vin și trec. Sunt ca niște valuri.

Rep: Cum te remontezi? Cum te pui din nou pe picioare?

M.O: Acum sunt din nou sub tratament medicamentos. Sunt monitorizată de un psihiatru de la Spitalul Militar și de un psiholog. Am prescrise și sedative. Încercă să mă detașez și să nu mai treacă tot prin mine.

Rep: Cum simți că te percep cei din jur?

M.O: Mai ales în ultima perioadă am resimțit stigmatul de victimă.

Rep: Te citez din ce ai postat pe Facebook: „Dragi cetățeni, știu că pare uimitor cum mă descurc, ca un om normal. Chiar sunt! În mine se nasc și mor aceleași vise ca ale voastre. Nu voi fi mai cool când voi avea păr și nici cu sau fără proteză bionică. Aceste lucruri vin în completarea personalității mele.” Mai departe spui că ești, ca oricare alta, o ființă complexă, nu doar una aflată sub stigmatul de victimă.

M.O: A fost o presiune mare luna aceasta, o dată cu comemorarea unui an de la Colectiv. Am fost șocată să văd cum mai toate persoanele supraviețuitoare din Colectiv sunt luate aparte din acest punct de vedere. Majoritatea rămâne șocată de lucruri simple pe care pot să le fac, un ceai sau un sandwich. E un lucru absolut normal. Îmi spun că mă descurc ca un om normal. Da! Sunt un om normal! Chiar dacă am astfel de deficiențe și restricții motrice vreau să  cred că sunt în continuare un om normal.

(Mâna bionică pe care Tedy trebuie

să o poarte are o greutate de 724g -

foto Facebook / Tedy Ursuleanu)

Rep: Cum ai ajuns la mâna bionică?

M.O: Cu mânuța bionică a fost o poveste destul de tumultoasă. Discutam cu ai mei și după toate căutările pe care le-am avut împreună, aflasem că sunt prețuri destul de mari pentru așa ceva. Nu se produc la noi. Am tot căutat firme producătoare din Europa. Am luat legătura, am spus depre ce este vorba. La mâna stângă mai aveam două prime falange ale degetelor arătător și mijlociu, pe care a trebuit să le operez ulterior pentru a putea purta proteza bionică. Am făcut toate demersurile necesare. A fost un grup de prieteni care se mobilizaseră să facă un târg caritabil cu vânzare de handmade-uri și de ce mai puteau produce ei, pentru strângerea bănuților respectivi. Atunci, am fost contactată de Crucea Roșie care mi-au spus că îmi vor susține integral plata protezei. A fost o surpriză colosală. Știu că din luna august a fost dată o altă lege ca toți pacienții arși, nu doar cei din Colectiv, să beneficieze de decontul spitalizării și recuperării pe termen de un an de la ultima externare. Eu am fost externată pe data de 5 februarie. O să mai am din anul viitor și luna ianuarie inclusă pentru viitoarele intervenții.

Rep: De ce intervenții mai ai nevoie?

M.O: Mai am la mâna dreaptă un deget care a fost reconstruit, dar, din păcate nu este mobil și nu am aceleași simțuri ca în celelalte. Va trebui amputat pentru o viitoare protezare biomecanică. Mai am nevoie de tratament pentru scalp și implant de păr.

Rep: Revenind la mâna bionică, ce poți face cu ea? Poți să lucrezi?

M.O: Da, pot să lucrez. Pot ține obiecte mari, pe care nu le pot cuprinde acum în palmă. Mă ajută foarte mult la școala de șoferi. Nu aș fi putut să țin volanul fără ea. Mă ajută în multe alte lucruri, în treburi casnice. Și să mă îmbrac. De cele mai multe ori îmi rămân blocate hainele. Chestia asta mă ajută foarte tare. Sunt architect...

Rep: Poți să desenezi schițe?

M.O: Da. Pot să desenez cu mâna dreaptă. Acum pot ține mult mai ușor și cu stânga. Mă pot ajuta de ea.

Rep: Ce așteptări, ce visuri, ce planuri ai, inclusiv pe partea asta? Am înțeles că ai înființat un ONG.

M.O: O să înființez în curând. Suntem în perioada de depunerea a actelor și de rezolvare a dosarelor. Mă voi întâlni cu un inginer de robotică să discutăm despre proteza bionică, cea pe care o am și cum mi-aș dori să fie viitoarea. Încercăm să găsim soluții pentru producerea protezelor bionice aici în țară, de tip low cost, din alte materiale.

Rep: În plan personal ce așteptări ai? Ce îșți dorești cel mai mult?

M.O: Îmi doresc foarte tare să meargă ONG-ul. Depun tot efortul în a-l pune pune pe picioare și a funcționa. Mai toate planurile mele se leagă. Orice aș vrea să fac, fie expoziții, fie altceva, (are legătură cu Colectiv). Am semnat un contract de colaborare cu o tipografie de la noi. Vreau să scot o carte despre experiența mea din Colectiv, cu strângere de fonduri special pentru asociație.

Rep: Relativ recent ai avut un vernisaj la Arenele Romane. Cum de te-ai decis să participi la un proiect curajos, chiar șocant, pentru unii?

M.O: Alex Csiki mi-a propus. Mi-a trimis un mesaj într-o zi și mi-a zis să vin la un shooting. M-a întrebat dacă aș fi OK cu asta. Eu m-am gândit la o expoziție. A zis că este OK, să vin în studio și (să stau) cât mă simt eu relaxată. Să mă gândesc la ce vreau să transmit. A fost o comunicare și un proiect spontan, dar foarte lejer.

Rep: Ce feedback ai? Sau este încă prematur?

M.O: Au fost câteva, în mare parte de șoc. Pentru că am ales să arăt lucruri mai puțin știute, pentru că am ales să mă arăt integral, așa cum sunt acum, după un accident destul de mare pe care l-am avut. De uitat nu am cum. Asta este clar. Numai pentru simplul fapt că mă văd în oglindă și îmi dau seama că sunt o cu totul altă persoană. Nici pe ei nu am cum să îi uit, pe cei care nu mai sunt. Încercăm să ne construim un viitor pe baza a ceea ce avem acum. Psihologic vorbind, avem nevoie și de partea de uitare, avem nevoie să lăsăm lucrurile dureroase în spate și să încercăm să funcționăm în continuare. Într-adevăr, se pot lua mai multe măsuri și este nevoie de ele în continuare.

Rep:  Unde?

M.O: De la funcționarea spațiilor publice, care și în prezent sunt deschise la fel, pe răspunderea patronilor. Inițial a fost dată acea lege care privea funcționarea pe termen de zece luni după accidentul Colectiv, iar apoi, în luna august, a mai fost amânată cu încă șase luni. Aceasta înseamnă că toată perioada de timp rece va trebui să mergem în aceleași săli de concert, improprii, care sunt ori la etaj, ori la subsoluri, care sunt destul de greu accesibile, unde sunt spații foarte mici, unde vine foarte multă lume odată. Din punctul acesta de vedere nu s-a schimbat nimic.

Rep: Ai să te bați și pentru asta?

M.O: Este un plan de viitor.