Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Colectiv, un an după. Eugen Iancu: Nu cred că păstrând aceeași linie se poate schimba ceva

poze_colectiv.jpg

Image source: 
ro.wikipedia.org

Eugen Iancu l-a pierdut pe Alex, fiul său, la Colectiv și a decis să înființeze o Asociație care să contribuie la schimbarea a cărei nevoie a tot fost invocată în săptămânile de după incendiu. La un an de la tragedie, Eugen Iancu spune că trăiește cu vină și crede că România nu va uita propriu-zis de Colectiv, dar va tinde să nu-i mai acorde o mare importanță. Schimbările profunde din administrație sau din sistemul medical se lasă în continuare așteptate și, crede Eugen Inacu, pe măsură ce trece timpul,  scade și speranța că cei 64 de oameni, printre care și fiul său, nu au murit degeaba la Colectiv.

Eugen Iancu: Pe 20 octombrie tocmai alesesem să părăsim țara. Trebuia să plece și Alexandru cu noi. În momentul acela aveam doi copii. Celălalt avea 15 ani. Dacă inițial, Alexandru a spus că merge cu noi, ulterior nu a vrut să îl lase singur pe Vlad cu bunicii. A spus că ei vor veni din vară. Nu am insistat să îl luăm cu noi. Acum îmi pare rău că nu am făcut-o. Pe 20 octombrie am aterizat în Londra. Nu aveam de unde să știm că zece zile mai târziu se va întâmpla această tragedie. A fost un moment greu. Îmi amintesc că era noapte. Soția vorbea cu el la telefon. El îi spunea că a ars. Ea a început să strige. Eu eram la baie. Am ieșit și nu înțelegem ce se întâmplă. L-am sunat pe Vlad de pe celălalt telefon. Am auzit de un incendiu. Aveam imaginea unui incendiu acasă. Îl vedeam pe Vlad în pantaloni scurți în fața blocului uitându-se cum arde blocul. Cam asta înțelegeam din ce țipa Mihaela vorbind cu Alexandru la telefon. Mi-a răspuns celălalt copil, calm. Mi-a spus că nu e nimic și că Andu a plecat la un concert, iar acolo s-a produs un incendiu, dar nu era nimic grav. Copilul probabil că nu știa. Nici eu nu îmi dădeam seama pentru că dincolo soția vorbea cu el. Am zis că totul este OK. Soția s-a întors în țară a doua zi. Sâmbătă dimineață erau toți sedați. Ni se transmisese doar că are trei degete ce trebuiau amputate pentru că erau arse total. Atunci m-am gândit că vor trebui puse proteze în timp. Am zis că se duce soția (în țară), iar eu rămân să mă acomodez cu atmosfera de acolo, să muncesc și să strângem bani.Știam că va fi nevoie de foarte mulți bani pentru operații și ce va urma.

 

Reporter: Când ați înțeles cu adevărat gravitatea lucrurilor?

 

E.I: După o săptămână m-a sunat soția și mi-a spus că nu se întâmplă nimic bun. Nu își revine, nu mișcă, nu se trezește, nu vorbește. Era o nebuie totală. Dacă vă amintiți declarațiile conducerilor noastre minunate, încă de sâmbătă dimineața toți au declarat că nu sunt transportabili. Nu pot să înțeleg de ce s-au opus total plecării lor știind că aici vor muri. Au fost medici, au fost profesori de la Iași, au fost medici de aici care au declarat din prima zi că dacă rămân în România mor.

Rep: Dar în tot acest timp, vorbeau cu dumneavoastră?

E.I: Nu. Cu noi nu vorbeau. În fiecare spital era un singur om delegat să vorbească. La noi era șefa ATI. Ceilalți medici nu aveau voie să vorbească cu noi. Ea ne povestea în două ședințe pe zi sau dacă o mai prindeam pe holuri. Eram mai mulți și ne lua pe fiecare în parte și ne spunea „al tău e mai bun”, „al tău a cedat”, „al tău se ridică”. Erau niște informații care se schimbau mereu. Dacă al meu era mai bun dimineață, seara era mai rău.

Rep: Era mai rău punct sau era mai rău pentru că a luat o bacterie?

E.I: Niciunul nu a pomenit despre vreo bacterie. Acum, intrând în posesia dosarului, am văzut că luni, pe data de 2 noiembrie, al meu avea confirmată prezența primei bacterii, la analiza făcută de sâmbătă. Al meu a avut cinci bacterii, luate (imediat). La două zile tot apăreau. Erau numai de genul klebsiella, piocianic. Noi nu aveam plămâni artificiali. S-au adus după nouă zile. După nouă zile, când (plâmânii artificiali) erau în Timișoara? Un astfel de aparat costă 3.000 de euro. Au fost fundații care au vrut să cumpere de a doua zi, de luni. Li s-a apus să nu cumpere pentru că au de toate.

Rep: În ce moment v-ați decis să porniți la drum cu asociația și de ce?

E.I: Pe 28 sau 29 noiembrie am scris un text pe Facebook, care a atras atenția presei și a cititorilor asupra mea. Eu am ales să vorbesc. Am ales să critic. Am sperat că voi schimba ceva. Faptul că acolo au murit 64 de copii și acum sunt încă vreo 30 foarte grav arși, am considerat că poate fi un moment zero pentru România, în care să înțelegem că așa nu se mai poate și că vom schimba ceva. Așa a venit ideea asociației.

Rep: La un an distanță credeți că în esență, structural, se pot schimba lucrurile?

E.I: Nu cred că păstrând aceeași linie pe care o avem acum se poate schimba ceva. Acești oameni nu înțeleg. Pentru ei a fost o catastrofă. Foarte mulți au profitat de ea și din punct de vedere al imaginii și din punct de vedere financiar. S-au strâns bani pentru Colectiv, care nu au ajuns la Colectiv.

Rep: Cine a strâns bani pentru Colectiv și unde au ajuns, dacă nu la victime?

E.I: Chiar nu mai contează. Sunt foarte mulți. Am văzut în acea perioadă că se vindeau cozonaci, băuturi, orice. Erau oameni care strângeau. Eu nu știu să fi ajuns (la victime) acei bani. Am observat în acea perioadă că toată lumea făcea lucruri pentru Colectiv. Problema este că nu totul a ajuns la Colectiv. Sau a ajuns prea puțin.

 

Rep. Una este schimbarea structurală și una este aducerea în fața justiție a vinovaților și o anchetă complexă. Concret, dumneavoastră și asociația, pe ce paliere vreți anchete?

E.I: Sunt acoperite, teoretic, cam toate palierele. S-a început o anchetă cu ce s-a întâmplat până în momentul incendiului. Un dosar este legat de pompieri, de cei de la ISU care au autorizat clubul. Avem un dosar al lui Piedone, care a autorizat. Este vorba despre două anchete ce privesc strict niște hârtii. (Urmăresc să vadă) dacă s-a aprobat sau nu. Din punctul meu de vedere, aceste hârtii se puteau rezolva în două zile. Mai este procesul mare. Sunt de acord că aici ancheta poate dura și doi, trei ani pentru că este vorba despre expertize. Dar, întorcându-mă în timp, îmi amintesc că probele de aer au fost luate la sfârșitul lui februarie. Trecuseră multe luni. Ce probe de aer să mai iei după atâta timp?

Rep: Care estea cea mai mare miză: momentul intervenției, tot ce a urmat pe partea de spitalizare, de îngrijiri medicale? Din punctul dumneavoastră de vedere, unde trebuie să se facă lumină?

E.I: În tot. Sâmbătă spui că nu  este niciunul transportabil. După o săptămână le dai drumul, dar totodată transmiți tuturor spitalelor din străinătate că autopsiile celor care vor muri nu se fac acolo, ci la noi. Probele de aer nu s-au luat decât după trei luni. Sunt niște lucruri care ar trebui cercetate. Ancheta a început împotriva firmei de artificii. Eu nu am auzit de un proces împotriva celor ce au permis acestei firme să funcționeze. Pot să îi înțeleg și pe patroni. Sunt zgârciți, lacomi, au vrut să facă bani. Problema este că într-un stat există niște legi care interzic acelui patron să facă activitatea de capul lui. În acest caz, unde a fost statul român? Același lucru, din punctul nostru de vedere, se întâmplă la spital. De vreo două luni a început anchetă și în spital. Eu îl acuz pe managerul de spital pentru mizeria din spital, de care el răspunde. Însă, văd vina lui ca fiind mai mică decât a celor de la DSP. Vreau să văd care sunt medicii de la DSP din ultimii trei ani, de la spitalul Sfântul Ioan, care au autorizat și care au spus că acolo nu există bacterii. Acei indivizi nu și-au făcut datoria. În cazul Colectiv s-au refuzat salvările private. (Motivația a fost) că nu au protocol. E mai bun un taxi jegos decât o salvare din mediul privat? Poți să îi întinzi pe asfalt. Problema este că atunci când l-ai luat de pe asfalt și l-ai resuscitat, dacă l-ai pus într-un taxi l-ai resuscitat degeaba.

Rep: Dacă după ce s-a întâmplat la Colectiv, autoritățile  veneau și spuneau că își asumă vina, că au greșit, că nu au fost pregătiți, (cum ați fi considerat acea atitudine)?

E.I: Era un lucru pe care îl așteptam. Du-te la ei și pune un buchet de flori, cere-ți iertare, arată că ești om. Acești oameni nu au pic de umanitate.

Rep: Nu vă este teamă de amnezia societății românești? Nu vă este teamă că se va uita de Colectiv peste un an, doi, trei?

E.I: Nu se va uita, dar este ca și când nu s-ar fi întâmplat. Au murit unii acolo, păcat de ei, Dumnezeu să îi odihnescă. Cam aceasta este mentalitatea tipic românească. Eu mă așteptam să văd schimbări în administrație, în mentalitatea doctorilor. Să vezi la ora asta că încă sunt doctori care spun că nu avem bacterii! Dacă tu nu îți recunoști punctele slabe, nu ști ce ai de schimbat.

Rep: L-ați pierdut pe Alex. Acest fapt este irecuperabil. Care este sentimentul care vă domină acum, la un an de la Colectiv, dacă priviți în urmă la toate acele evenimente?

E.I: Eu mă simt vinovat petru că nu l-am luat cu noi. Sunt vinovat pentru că am făcut parte din statul român. Poate și eu am încurajat cumva. Nu am fost omul care să dea șpagă, dar totuși am acceptat (fenomenul). Cred că nu am făcut destul.

Rep: Cât de unite sunt victimele tragediei de la Colectiv și familiile lor? Au existat și anumite discuții despre persoane care ar fi plecat din asociație. În mare, ar fi vorba despre faptul că sunt viziuni diferite asupra misiunii asociației și asupra a ceea ce ar trebui făcut după Colectiv.

E.I: Normal. În acel club au fost undeva la 400 de persoane. Sunt 64 de familii ale decedaților. Sunt peste 100 de răniți. Este normal ca oamenii să aibă viziuni diferite. Suntem la un an după. Este normal să avem mai multe categorii. Avem tinerii care au fost acolo și au scăpat teferi. Avem răniții ușor. Avem răniții foarte grav. Avem rudele celor decedați. Toți încearcă să își reia cursul vieții. Încearcă să uite. Sunt cei care își reiau viața ducându-se la concerte, făcând orice numai să nu își aducă aminte de Colectiv. Prima ședință a asociației, atunci când am inaugurat-o și am prezentat-o presei, a fost de vreo cinci ore. Peste două ore a durat prezentarea. A fost o prezentare la care fiecare se ridica în picioare, spunea cine este, ce răni are sau pe cine a pierdut. A fost o ședință atât de încărcată, atât de dureroasă, încât, în acel moment au fost persoane care au spus că nu vor mai veni niciodată la așa ceva, pentru că nu pot. Cei care au fost în foc, au ieșit din sală. Au spus că nu mai puteau (îndura) așa ceva.

Rep: Asociația îi sprijină pe cei care au nevoie de tratament?

E.I: Până la această oră, avem o singură donație mare de la André Rieu. Nu avem sute de mii sau milioane de euro așa cum s-a vehiculat. Noi avem acești bani, 150.000 euro. Atât. Scopul nostru este de a ajuta răniții. Banii pe care îi dăm, îi dăm strict pe bază de contract și de factură medicală.

Rep: Statul român se mai implică în tratamentul răniților?

E.I: Da. Până la 31 decembrie statul român asigură tot ce înseamnă spitalizare și operații.

Rep: Și după?

E.I: Nu știu. Vom vedea ce se va întâmpla. Ne-am propus să încercăm să îi ajutăm și peste doi, trei sau patru ani. Cam acesta este rolul nostru. Din punctul meu de vedere, soluția nu este ieșitul în stradă. Ieșitul în stradă poate, eventual, să schimbe un om dintr-o funcție. Ideea este cum facem să schimbăm mentalitățile. Pe mine nu mă interesează să dau jos ministrul sănătății sau prim ministrul. Mă interesează să văd că toți medicii refuză să mai lucreze în mizeria asta. Să vină să spună care este realitatea și să vedem cum o schimbăm.