Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Piața Victoriei: “O privire de ansamblu”

protest.jpg

Foto: Eduard Vasilică.

Ora 18:40, joi, 2 februarie 2017, Piața Victoriei. Zona centrală din piață e în beznă, acolo se strâng primii protestatari. Pe trotuarele din jur, oamenii așteaptă. Se așteaptă unii pe alții, privesc spre zona centrală. Vorbesc la telefon, își dau întâlnire în diferite puncte, de preferință cât mai ușor de reperat.

Sunt mulți? Câți sunt, Andreea? Sunt mai mulți ca ieri (miercuri seară)? Întrebările curg din redacție, de pe rețelelele de socializare, pe măsură ce mă apropii de Piață.

La o primă vedere aș spune că sunt mult mai puțini ca miercuri. În urmă cu două zile, Piața era deja ocupată de protestatari, mașinile nu mai aveau acces, iar mersul printre manifestanți se făcea cu greutate și cu multă determinare. Acum mașinile treceau în viteză prin piață, unii șoferi claxonau în timp ce călcau și mai tare pe accelerație.

E graba specifică traficului bucureștean. Cei care îi salută acum pe protestatari,  cu un claxon mai scurt sau mai lung, se grăbesc spre casă.

Mănâncă, se îmbracă gros și vin în Piață – câte 4, câte 5. Ei ajung însă mai târziu în Piață, spre ora 21. Acum (în jur de ora 19) piața e ocupată timid de protestatari. Oamenii par indeciși – câți vom fi în seara asta? E o întrebare ce plutește mut în aer.

“Cucerirea” pieței se face cu pași timizi. Grupul e flancat de gardurile Jandarmeriei – nimeni nu depășeste acel perimetru. Traficul rutier se oprește treptat -  pe câte o bandă, apoi pe cealaltă. Cel mai bine păzită e partea din fața Guvernului. Acolo încerc și eu să ajung. E tot beznă.

 

 

Miercuri mă plimbasem printre primele rânduri de participanți – erau scăldate în lumină, dar e drept că ajunseseră deja foarte aproape de clădirea Guvernului. Acum mai aveau ceva de străbătut până să ajungă acolo. Disting umbre în sensul de mers spre Aviatorilor, în dreptul intersecției cu strada Paris. Din mijlocul oamenilor nu se vede foarte clar dar pare că s-a oprit circulația acolo. Da, e oprită. Pe Facebook sunt întrebată dacă s-a oprit circulația. Ies cu telefonul în mână din rândul protestatarilor, transmit pe pagina de Facebook RFI România. Un jandarm mă oprește: treceți înapoi! Adică după gard. Îi arăt legitimația. O agățasem deja demult la gât, dar i-o arăt de aproape. Scrie mare RFI România – am cartea de identitatate, am și legitimație de presă cu nume, prenume și CNP în portofel. Am tot ce-mi trebuie la mine ca să mă lase să trec.

Îi explic că vreau să ajung lângă ceilalți jurnaliști care filmează din față. Sunt jurnalist și trebuie să am o privire de ansamblu, i-am spus foarte sigură pe mine. Pe moment l-am descumpănit, dar n-a cedat.

Ce presă e asta cu telefonul? mă întreabă domnul jandarm cu năduf. Nu e deloc prietenos și modul în care încearcă să mă intimideze mă irită. Mă concentrez însă pe filmare. E mult prea întuneric în zona asta și sunt cam singură.

Nu știu ce fel de presă e asta. E un mod de a transmite nefiltrat, din mijlocul evenimentele imagini. Pentru ca oamenii să-și facă o idee, mă gândeam în timp ce roteam telefonul în jur. Mă durea deja mâna. Poziția e foarte incomodă.

De ce sunt acolo? Pentru că oamenii vor să știe ce se întâmplă acolo. Și au dreptul să știe așa că mă străduiesc să filmez. Nu pentru mult timp pentru că jandarmul se întoarce hotărât la mine.

Gata, v-ați luat privirea de ansamblu, treceți dincolo de gard! Îmi spune pe un ton care nu prea lasă loc de discuții.

Nu, nu mi-am luat privirea de ansamblu, dumneavostră mi-ați luat-o! E o diferență enormă. Și nu înțeleg de ce echipele de filmare au voie și eu nu. Pe ce criterii unii sunt considerați presă, iar alții nu.

Plec fără să mai primesc un răspuns. Decisă să obțin privirea de ansamblu.

Ajung aproape de Muzeul Antipa, zona e scăldată în lumină, e mult mai bine deja. Pe lângă carele de televiziune, care huruie neîntrerupt, detectez o movilă de zăpadă -  nu foarte înaltă, dar sufficient cât să-ți permită “o privire de ansamblu”.

Când mă apropii, descopăr că nu mai e zăpadă. E gheață sticlă!

Un protestatar mă ajută să urc, încep să filmez din nou. Live pe Facebook! Nu fac mișcări bruște pentru că simt cum îmi alunecă bocancul. Există riscul să patinez serios! Domnul de lângă mine îmi oferă brațul. Țineți-va de mine să nu alunecați! Accept oferta până mă redresez. Închei filmarea realizată în condiții extreme și revin foarte fericită cu picioarele pe pământ.

 

 

Mă îndrept spre gura de metrou de pe partea cu strada Paris. Trec pe lângă tineri, pe lângă părinți cu copii mici. Nu mai sunt așa de mult ca miercuri seară, dar sunt. Sunt și pensionari, oameni de toate vârstele. Predomină tinerii. Protestul e pașnic, spre deosebire de miercuri seară acum nu mai sunt acele grupulețe extrem de turbulente și vocale.

Trec pe lângă toți acei oameni diferiți, dar luminoși. Îmi fac loc pe o bordură în încercarea de a surprinde imagini de ansamblu din Piață.

Conexiunea îmi joacă feste deja, o tot pierd pe măsură ce numărul participanților crește.

Reușesc să mă conectez din nou și încep să retransmit imagini cu telefonul din piață.

În spatele meu doi tineri discută despre cât de înșelătoare sunt rețelele de socializare. “Tu vezi ce postează prietenii tăi, și ei gândesc la fel ca tine, și ajungi să crezi că toți gândesc ca tine. Și-ți zici băi cei mulți suntem. Dar de fapt vezi pe urmă că nu suntem așa de mulți precum ni se părea”

Îi părăsesc. Mă îndrept spre primul rând de protestatari, sunt aproape de intrarea spre strada Paris. Lângă gura de metrou, pe două platforme, camerele televiziunilor filmează de zor. Ce bine de ei! Au o privire de ansamblu asupra pieței. Mă uit cu jind. Platforma e foarte instabilă, nu am cum să ajung sus. Cameramanul de la Realitatea TV îmi face semn să-i dau telefonul că-mi filmează el “privirea de ansamblu”. Îi dau telefonul și începe să filmeze. Mă uit la el și în minte îmi răsună întrebarea jandarmului: Ce presă e asta cu telefonul?

 

 

Nu știu. Privirea de ansamblu era acolo în telefon, se transmitea live pe Facebook. Eu de jos, printre protestatari, tot nu aveam acces la ea.

Între timp, participanții ajunseseră deja aproape de trotuarul din fața Guvernului.

Pe trotuarul din fața Guvernului un șir de jandarmi -  pe lângă ei alte camere, reporteri de televiziuni, fotoreporteri, jurnaliști cu telefoane. Fiecare lucra cu ce avea. Trec de gard când cineva mă bate pe umăr (era treia oară deja în seara aia). Unde mergeți? Arăt legitimația fiind decisă să nu mai cedez. Cât timp reporterii televiziunilor aveau acces acolo aveam și eu dreptul să fiu acolo.

Își cere scuze și mă lasă să trec. Filmez fețe luminoase. Oamenii au flori în mână, jandarmii au flori. La un moment dat toată lumea își oferea flori – protestatari jandarmilor, jandarmi protestatarilor.

Se aplauda și se mulțumea. La un moment dat încep să-i cânte La mulți ani unui jandarm. Veselia mare în zona aceea.

Ne faci și nouă un selfie? Mă întorc și văd cum doi - trei civili întind telefonul unui jandarm. Urmăresc uimită cum le ia telefonul și caută unghiul potrivit pentru o poză reușită.

 

 

 

Trec pe lângă un banner mare, alb, pe care se poate citi “Ăsta e doar începutul”.

Acolo, în primul rând, oamenii încearcă să le mulțumească cu ardoare jandarmilor.

Își doresc o manifestație pașnică și încearcă să le transmit asta oamenilor de ordine.

Unii au primit florile, alții nu. Au refuzat ferm ceaiul. Eu nu mai aveam mult timp la dispoziție. Telefonul mi se descărca, conexiunea devenea tot mai firavă.

 

 

Din când în când jandarmii din jur mă priveau curios.Ce presă e asta cu telefonul? Mutam telefonul dintr-o mână în alta când simțeam că începe să-mi alunece printre degete.

În primul rând, sprijiniți de gard, oamenii asta fac – stau și se uită spre Guvern, îi studiază pe jandarmi. Din când în când de după gard o mână întinde câte o floare.

Lângă mine un jandarm tresare când e chemat de o protestatară. Ezită o fracțiune de secundă – decide să ia florile.

Se întoarce cu un buchet – lalele roz sunt chiar foarte frumoase.Își reia locul în șir. E un pic stingher cu florile. Încearcă să le găsească un loc firesc. Își dă seama că e filmat. De după telefon, încerc să-l studiez mai bine.

Când ia poziția de drepți văd că pe sub geaca groasă are agățată casca de protecție. E destul de incomodă, e clar. E voluminoasă, neagră și îi oferă protecție în cazul în care lucrurile degenerează.

În seara asta casca neagră stă ascunsă – rămân la vedere albastrul senin al uniformei și rozul diafan al lalelelor.

 

 

E rândul meu să tresar. Un protestatar în vârstă îmi face semn să mă apropii.

Îmi întinde o garoafă roșie și mă roagă s-o primesc. Dau semn din cap că nu, ezit totuși -  e doar o floare și nu e frumos să refuzi flori.

Iau garoafa și mă îndepărtez de gardul despărțitor.

Un tânăr mă întreabă de unde sunt. Îi arăt legitimația: RFI România, iar domnul cu garoafa întreabă nedumerit: ce e aia?

Un post de radio îi răspund înainte de a pleca. Gata. Bag telefonul în buzunar, tot acolo ajunge rapid și legitimația.

Mă îndrept spre metrou cu garoafa în mână. În jurul meu, tineri voioși, gros îmbrăcați, discută animați.

Eu îmi văd de drum și mă opresc aproape de casă, la un magazin non-stop.

Intru și îi ofer floarea doamnei de după tejghea. Am primit-o și eu, e din Piață primită, de la protestatari. Și eu v-o ofer ca să vă facă noaptea frumoasă, i-am explicat.

Ați fost în piață? Ce vor cei din piață? Ce fac? Cum a fost? Aș spune că oamenii sunt avizi să știe. Celor din magazine le fac un rezumat și dau să plec.

Și mulțumesc peentru floare! Chiar mi-ați făcut seara frumoasă, îmi spune doamna veselă. Plec spre casă zâmbind.

Până la urmă ăsta e rostul florilor: să ne facă, într-un fel sau altul, viața frumoasă.