Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Renovarea locuinţei, sport extrem. “Parchetul nu vine când vrea clientul!”

renovare_locuinta_sport_extrem.jpg

Sursa foto: pixabay.com
Sursa foto: pixabay.com

E sâmbătă, ora 9 dimineaţa. Apartamentul e gol, mobila e desfăcută în plăci şi depozitată pe balcon şi în bucătărie. “De ce nu mai vin muncitorii să ne pună mobila la loc?!”, o întreb pe nevastă-mea cu o voce care se aude cu ecou în încăperea goală. “Oare mai vin?”, mă întreabă ea cu nerăbdare în glas.

Când îţi renovezi apartamentul, înveţi multe cuvinte noi: şapă, şapă autonivelantă, diblu, colţar, polistiren extrudat. E un univers pe care se presupune că orice bărbat ar trebui să-l stăpânească. Eu recunosc că nu fac diferenţa între plintă şi diblu, motiv pentru care orice discuţie cu muncitorii care se ocupă de renovarea casei mă face să mă simt incapabil şi mai puţin… bărbat.

 

“Nu ne-ajunge parchetul!”

 

Totul a decurs bine în cele aproape două săptămâni de renovare a modestei locuinţe din Drumul Taberei. Până în ultima zi, când muncitorii ne-au anunţat că nu e suficient parchetul cumpărat de noi. Sun la firma de unde l-am luat: “Ştiţi, ne-aţi calculat greşit suprafaţa de parchet şi ne-ar mai trebui două baxuri. Dar azi, vă rog, pentru că e ultima zi în care sunt muncitorii la noi”, îi zic tipului de pe faimoasa Vale a Cascadelor, de unde am achiziţionat produsul. “Staţi un pic, că durează, eu sun la depozit şi după aia aştept un răspuns de la ei. Parchetul nu vine când vrea clientul, ştiţi?”, îmi răspunde înţepat individul, care mă asigură că revine el cu un telefon. Şi într-adevăr, a revenit… după vreo patru ore, ca să-mi spună că nu se poate astăzi, ci mâine.

Îmi aduc aminte cum a decurs prima (şi singura) noastră întâlnire pe Valea Cascadelor. “Când puteţi veni la noi acasă, pentru a face măsurătorile?”, îl întreb. “Păi… nu putem veni, că n-avem oameni pentru aşa ceva”, îmi răspunde intrigat personajul. “Şi atunci cum o să ştiţi cât parchet ne trebuie?!”, continui eu oarecum mirat. “Păi… spuneţi-mi ce suprafaţă are apartamentul. Şi eventual, desenaţi-mi o schiţă a locuinţei, ca să numărăm colţurile şi plintele…”. Soţia şi-a dovedit din plin talentele artistico-inginereşti şi a realizat o frumuseţe de desen, din care reieşea că baia din locuinţă e pe hol, iar holul în debara! După care şi-a adus aminte că are undeva într-un mail mai vechi schiţa originală a locuinţei.

 

Ţeapa cu mobila

 

În fine, parchetul ca parchetul, dar ce ne facem cu mobila? Înainte să înceapă renovarea, am angajat o firmă specializată în dezasamblări şi reasamblări de mobilă, care ne-a desfăcut dulapurile, paturile şi cuierul, în plăci, depozitate apoi în bucătărie şi pe balcon.

Toate bune şi frumoase, până când am constatat că “băieţii” nu mai vin să monteze mobila înapoi, în ziua şi la ora stabilite cu cei de la firmă. După câteva ore de telefoane, sms-uri şi îngrijorări, primim un sms în care suntem anunţaţi că muncitorii au încurcat programările şi că vor veni a doua zi. A doua zi, muncitorii au venit. Când mai aveau puţin şi terminau treaba, şeful echipei (un băiat cu mustăcioară, care eu şi soţia mea am convenit că nu avea mai mult de 18 ani) ne anunţă sec: “Avem o problemă!”. Când auzi asta din gura unui muncitor care-ţi renovează casa, ştii că nu-i a bună. “Nu mai putem monta cuierul şi dulapul de pe hol, că ni s-a stricat bormaşina”. “Şi n-aveţi alta?”. “Nu”. “Şi nu puteţi face rost de alta?”. “Nu”. “Puteţi veni mâine să terminaţi?”. “Nu. Dar marţi venim sigur-sigur!”.

Marţi n-au venit. Urmează vreo două-trei ore de dat telefoane şi sms-uri pe mai multe numere, fără a primi vreun răspuns. Îmi pierd răbdarea. Trimit un sms nervos, în care îi ameninţ cu OPC-ul şi Poliţia pe cei de la firma de asamblat mobilă. După vreo oră primesc un răspuns calm, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: “Ne cerem scuze, dar avem un program foarte încărcat. Va veni cineva mâine seară”.

 

Electricianul

 

În tot acest timp, am avut de-a face cu multe tipologii de oameni. De exemplu, electricianul plictisit. Bărbatul plătit să ne monteze o oglindă cu spoturi la baie, o plafonieră pe holul mic şi o priză în dormitor pare cumva deranjat că trebuie să facă toate astea. “Aţi luat cea mai proastă priză posibilă”, îmi aruncă printre dinţi, lăsându-mi impresia că sunt un dobitoc.

Cei mai mulţi muncitori care ne-au trecut pragul în cele două săptămâni de renovare a casei au nimerit cu greu adresa. “Am ajuns”, îmi spuneau de regulă la telefon. “Dar cum ajungem la dvs.?”. “Păi, unde sunteţi?”. “Am găsit strada”. “Şi ce vedeţi în jur?”. “Păi… alte blocuri”. “Şi mai ce?”. “Şi câteva alei…”. “Bine… cobor eu în faţa blocului, poate mă vedeţi”, le răspundeam eu de fiecare dată, complet dezarmat de spiritul de orientare al şoferilor. Cel mai sincer a fost un domn la vreo 60 de ani, care mi-a spus: “Mai bine-mi iau un GPS de taximetrist, ăla-ţi arată şi numărul străzii şi blocuri şi tot”.

A doua zi după zugrăvit, a plesnit vopseaua în balcon! Între timp, aflăm că nici femeia care urma să vină pentru curăţenie generală nu mai poate să vină săptămâna asta. Face o croazieră pe Dunăre, la Budapesta!