Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cum se face turism în România secolului 21? Întâmplări cu taximetrişti şi dinozauri pe Valea Prahovei

cum_turism_romania_taximetristi_dinozauri_valea_prahovei.jpg

Dinoparc Râşnov (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)
Dinoparc Râşnov (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)

Cineva a spus cândva “România e o ţară frumoasă, păcat că-i locuită!”. Nu sunt adeptul acestui slogan, dar uneori mi se pare dureros de adevărat.

Când faci turism pe Valea Prahovei, nu ştii niciodată unde ajungi şi la ce oră. Mi s-a întâmplat recent într-o scurtă vacanţă la Predeal.

Primul lucru pe care l-am remarcat în liniştita staţiune de pe Valea Prahovei a fost acela că taximetriştii pornesc aparatul. În felul ăsta am constatat, fără prea mare surprindere, că în anii trecuţi, şoferii ne luau dublu, pe exact acelaşi traseu (evident, fără aparat, la mica înţelegere).

Peisaj Predeal (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)

Al doilea lucru pe care l-am remarcat este că micuţa gară din Predeal arată din ce în ce mai dezolant: la intrare e un grătar de şters pe picioare (?!), din metal ruginit, de care m-am împiedicat de fiecare dată când am intrat şi am ieşit din gară. Apoi, odată intrat în clădire, nu poţi să nu remarci aerul socialist, spaţiul gol neutilizat, accesul pe scări oprit cu nişte gratii sinistre şi două chioşcuri cu biscuiţi şi sucuri, care arată ca acum 30 de ani.

În gara din Predeal e o singură casă de bilete. Şi o vânzătoare acră ca zmeura culeasă prea devreme. E posibil să fi fost două vânzătoare în ture diferite, dar după acreala lor identică, mie mi s-a părut că era de fapt una singură.

Sistemul e acelaşi: ca să-i spui femeii de la ghişeu câte bilete vrei, trebuie să iei poziţia ghiocelului, pentru că în geamul despărţitor există o găurică mică-mică, undeva în partea de jos, cât să încapă două degete subţiri care strecoară banii dincolo de “frontiera” de netrecut. Iar pe ea, pe ghişeistă, o auzi sau nu într-un difuzor minuscul, amplasat “strategic” la un metru distanţă, undeva în stânga ta. Cei care au urechea stângă înfundată riscă să piardă trenul…

În gara din Predeal e bine să nu-ţi vină pipi. Doamne fereşte de ceva mai urgent! Accesul la WC costă un leu şi merge doar cu monede de 50 de bani sau de 10 bani. După ce am introdus zece monede de 10 bani într-un aparat, uşa nu s-a deschis. Am forţat-o un pic, dar fără noroc. A trebuit să se izbească în ea un bărbat mai masiv ca mine, ca să se deschidă. "Aoleu, ce-i aici!", exclamă domnul siderat. După care l-am auzit înjurând, pentru că nu găsea hârtia igienică. Iar treaba lui era într-adevăr... mai urgentă decât a mea.

 

Cu trenul privat, până la dinozauri

 

Apropo de tren, am mai constatat un lucru care mi s-a părut de-a dreptul bizar: din Predeal nu există nici un tren direct până la Râşnov, oraş turistic, cu două puncte de atracţie majoră, Dinoparcul şi cetatea de pe colină. Ca să ajungi la Râşnov, unde erau week-end-ul trecut mii de turişti, trebuie să mergi cu un tren CFR până la Braşov şi de acolo să iei un tren privat. Informaţia am aflat-o de la aceeaşi vânzătoare de bilete CFR din gara Predeal, care mi-a servit-o pe un ton ceva între dezamăgire şi dezgust, parcă, faţă de concurentul privat.

Râşnov (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)

La Râşnov am aflat (încă o dată) ce înseamnă să nu ai habar să faci turism într-un loc atractiv. Odată coborâţi în gară (de fapt, gară e mult spus, e mai mult o cocioabă părăsită, cu doi angajaţi plictisiţi, utili doar atunci când ai nevoie să-ţi dea cheia de la toaletă!), am căutat un indicator către parcul cu dinozauri. Nimic. În călătoriile mele în străinătate m-a surprins faptul că la fiecare intersecţie şi în fiecare punct unde te dai jos din tren, maşină sau avion, există panouri care-ţi arată drumul spre obiectivul turistic dorit, spre parcare, spre restaurant şi spre WC (“obiectivul” poate cel mai căutat de turişti). La Râşnov, însă, nimic. Am pornit-o instinctiv spre colina pe care scria mare numele localităţii, după modelul Hollywoodului şi după vreun sfert de ceas, am dat întâmplător de un indicator bine ascuns, care ne trimitea spre Dinoparc.

Odată ajunşi la poalele colinei, am luat-o în sus, cu nevasta şi copilul după mine, spre parcul cu replici în mărime naturală ale unor specii de dinozauri, alături de alte câteva sute, poate mii de turişti, care fie urcau, fie coborau, printre titicaruri trase de nişte tractoare imense care poluau şi fonic şi olfactiv.

 

Trenuri anulate

 

Întorşi în gara din Braşov, după o după-amiază petrecută la Râşnov, aflăm de la casa de bilete că nu mai circulă nimic spre Predeal, din cauza unui copac căzut peste liniile de înaltă tensiune. Eternul copac… Ne îndreptăm spre autogara din zonă, unde aflăm că nu e nici o cursă care pleacă spre Predeal, în afară de una de la ora 21, care e deja plină, în urma rezervărilor online.

Ne îndreptăm spre staţia de taxi din faţa gării Braşov. Anticipez ce se va întâmpla. Mergem la primul taximetrist. “Cât ne luaţi până la Predeal?”. Omul ne măsoară din priviri: “80 de lei”. “Nu mai lăsaţi un pic la preţ? 80 e cam mult pentru noi. 50? 60?”. Omul e neîndurător: “Glumiţi?! 80 de lei. Am mai făcut cursa asta şi atâta e, pe aparat”.

Mergem la al doilea taximetrist. “Cât ne luaţi până la Predeal?”, întreb eu, împingând-o pe fiică-mea mai în faţă, la impresie. “100 de lei!”, ne loveşte răspunsul ca un baros în cap. După ce fac ochii mari, şoferul îmi explică: “Păi, da, că trebuie să-mi plătiţi şi drumul înapoi”. Fac ochii şi mai mari. Taximetristul schimbă tonul şi devine ceva mai mieros: “Haideţi, domnu’, că vă duc cu Dusterul!”…

 

Azuga, printre crâşme

 

O altă întâmplare cu taximetrişti şi trenuri a avut loc a doua zi. Duminică. Nu aveam cu ce să ajungem de la Buşteni la Predeal. După ce am fugit cu copilul de mână, pe un soare arzător, prin Buşteni, ca să prindem cursa de 14.45, am ajuns la gară fix când pleca trenul. Următorul era de-abia la ora 17. Noi eram cu timpul cam la limită, era ultima zi a vacanţei, iar la şase seara aveam tren din Predeal spre Bucureşti. Deci trenul de ora cinci dinspre Buşteni spre Predeal nu era o variantă convenabilă.

Castelul Cantacuzino din Buşteni (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)

Am prins un maxi-taxi al cărui şofer ne-a spus că ne duce până la Azuga, de unde putem lua un alt microbuz la ora trei, până la Predeal. La Azuga, am aşteptat microbuzul vreo 20 de minute după ora trei şi n-a venit. Soţia a întrebat la terasa unei crâşme cu mese de plastic şi acoperiş de muşama, plină de oameni pe jumătate beţi, după privirile absente, de unde putem lua un taxi. “Din faţa bisericii”, răspunde o femeie.

În faţa bisericii, nici un taxi. Poate găsim la gară. OK, dar unde-i gara?! Căutăm un indicator. Nimic. Vrem să întrebăm pe cineva, dar nu e nimeni pe stradă la Azuga, duminică la ora 15.30! Unde-or fi localnicii?! Sau măcar turiştii…

Într-un final, o femeie cumsecade ne dă numărul de telefon al unui taximetrist. Singurul din Azuga, am dedus noi. Omul vine imediat. După ce-i spunem că vrem să ne ducă la Predeal, omul se schimbă la faţă. Urcăm repede în maşină, până nu se răzgândeşte. Şoferul, genul acela şmecheraş, cu frizură modernă, ochelari de soare şi tatuaj cu simboluri chinezeşti pe umeri şi braţe (era îmbrăcat în maiou, pentru a fi mai uşor de “admirat”) se plânge aproape tot drumul de aglomeraţia de pe sensul invers. “Ia uite ce coloană de maşini e dinspre Predeal spre Azuga! Ce fraier am fost că nu v-am întrebat la telefon unde vreţi să mergeţi…”. Îmi vine să-i fac volanul guler, dar mă abţin. Dacă se supără şi ne lasă în mijlocul drumului?

Omul ne spune că duminica nu circulă nici un maxi-taxi pe traseul ăsta. Şi nici taxiurile nu te duc spre Predeal. “De ce?”, întreb oarecum nedumerit. “Păi… nu vedeţi ce coloană de maşini e pe sens invers?”, îmi răspunde individul. Aha, deci după logica taximetristului, duminica putem închide Valea Prahovei…

Ajung la concluzia că dacă n-ai maşină, eşti prizonierul CFR-ului, şoferilor de maxi-taxi şi taximetriştilor. Nu există predictibilitate, nu ştii niciodată dacă trenul tău mai circulă sau nu, dacă microbuzul mai vine sau dacă şoferul de taxi vrea să te ducă sau nu la destinaţie. Vechiul slogan “România, mereu surprinzătoare” mi se pare teribil de actual…