PIF - Celebrul personaj de benzi desenate a împlinit 75 de ani

Mircea Arapu s-a născut în România, trăiește în Franța de zeci de ani iar de la vârsta de 27 de ani a semnat unele coperți dar și pagini ale celebrei reviste de benzi desenate.

Desenatorul Mircea Arapu (dreapta) da autografe la Institutul Cultural Român din Paris pe volumul aniversar Pif creat cu ocazia a 75 de ani de existenta a celebrului personaj Pif.

Sursa imaginii: 

Cristina Teaca

Desenatorul Mircea Arapu: "Născut în anii '50, am avut șansa deosebită să găsesc în casă, când am început să deschid ochii,  luate pentru fratele meu, niște reviste de format mare, legate în albume foarte frumoase. Aveau ilustrații colorate, o revistă care se numea Vaillant. Este, practic, revista care exista în Franța înainte să apară Pif Gadget, în 1969.

Este revista care m-a impresionat foarte mult deoarece era plină de ilustrații colorate, cu desene colorate și înțelegeam ce doreau să spună personajele, deși nu vorbeam limba franceză la vremea respectivă. M-a captivat atât de tare încât doream să cunosc personajele, dar în carne și oase dacă se putea, pentru niște personaje de hârtie.

Aveam, se pare, 4 ani și am hotărât să merg să le întâlnesc. Ştiam că la capătul străzii aveam un autobuz care mă ducea la Gara de Nord unde aș fi găsit un tren spre Paris. Ştiam că la Paris era făcută revista. Mi-am pregătit frumos valiza în care am pus o pernă, un cearceaf, mi-am pus pe mine cel mai frumos costum pe care îl aveam, un costum de catifea raiată, de care eram foarte mândru căci până atunci purtam un șpielhozen.

Deci, îmbrăcat în haine de duminică, am pornit cu valiza după mine, era de mărimea unei genți diplomatice dar, pentru mine, era o valiză mare pe care o trăgeam după mine. Din fericire, pe drum, o mătușă m-a întors din drum și m-a adus acasă. Altfel, nu știu unde aș fi ajuns, fără nicio cunoștință, fără bani – nu aveam niciun ban la mine la 4 ani. Nu știu cum am reușit să scap singur în stradă.

Au trebuit 20 de ani pentru ca să ajung în realitate în Franța, la Paris, în 1982, să cunosc autori de benzi desenate și să mă prezint la Pif pentru a face ceea ce mi-am dorit în copilărie".

RFI: Care este povestea revistei?

Desenatorul Mircea Arapu: ”Pif s-a născut începând cu 1965, când Vaillant se va numi 'Vaillant, le journal de Pif'. Iar de atunci, inclusiv copiii din România nu mai vorbeau de Vaillant ci de Pif. Iar în 1969, el se transformă în ceea ce cunoaște toată lumea de astăzi – în Pif Gadget. Un concept foarte novator pentru vremea respectivă. Acela a fost momentul în care revista a început să aibă o vânzare extraordinară. Va trece de la 50.000 de exemplare la 500.000, ba chiar va depăși 1 milion în cazul unor gadget-uri mai speciale.

Cred că la început de tot revista avea 12 pagini, iar treptat a tot urcat la 32 de pagini, la 48 de pagini și, în sfârșit, 80 de pagini. Iar poveștile au devenit independente. Inițial revista era săptămânală, apoi în anii 2000 a devenit lunară. Iar ulterior, a devenit trimestrială, așa cum este Pif-ul de astăzi. Diferența este că la ora actuală apar trei titluri: un Pif pop-art care vorbește de cultura pop, apoi un altul destinat mai degrabă părinților și în care apar benzi desenate din trecut".

Al doilea român care creează un timbru al Poștei Franceze

Foto La Poste

Celebrul personaj Pif împlinește 75 de ani iar Mircea Arapu a semnat timbrul aniversar creat special pentru această sărbătoare. El este, practic, al doilea român care reușește să creeze un timbru pentru Poșta franceză, după Mircea Cantor.

Artistul Mircea Cantor şi-a pus amprenta grafică pe două timbre aniversare emise de Poşta franceză pentru a marca trei secole şi jumătate de la nașterea Operei pariziene

RFI: Și totuși, cine este Pif?

Desenatorul Mircea Arapu: "Pif este un cățel care, la început, umbla în 4 lăbuțe. Iar treptat, va umbla din ce în ce mai mult în 2 picioare. Ba chiar a pedalat și pe bicicletă.  Mai târziu a luat și o rachetă pentru ca să plece în spațiu. Ulterior, autorii au dorit să îl facă independent.

El trăia alături de o familie – alături de muncitorul César – Tonton și de soția acestuia Agathe –Tata, care aveau un băiat, Doudou. Mai târziu a apărut și pisica Hercule. Ïmpreună aveau tot felul de aventuri. Ei trăiau într-un pavilion în afara Parisului, în zona pariziană.

Dar, Pif se schimbă cu timpul iar în ziua de astăzi are noi aventuri, noi stiluri. Se încearcă să i se aducă și un stil manga. Iar astfel să vorbească și copiiilor din ziua de astăzi și să îi atragă, chiar dacă le vorbește despre lucruri moderne, cum ar fi ecologia".

Contrabandă în ”Epoca de Aur”

Coperta unei ediții din 1963 a revistei Pif le chien. Foto: rfi.fr

Dar, cum ajungeau în mâinile românilor, pe vremea comunismului, revistele Pif? Era percepută în "epoca de aur" drept o marfă de contrabandă. Dora trăiește de ani buni la Paris dar își aduce aminte de acest moment al vieții sale: ”Face parte din magia părinților. Nu știu cum reușea mama să facă rost de aceste reviste. Îmi amintesc că venea cu ele acasă bine ascunse în pungi pentru ca să nu se vadă exact ce este. Aveau un colț tăiat, cred că ieșeau din circulație din Franța și erau vândute, pe sub mână, în România. E cert, nu știu cum reușea mama să și le procure dar, pentru mine a fost ceva extraordinar. Începusem să învăț franceza de mică, cam împinsă de la spate de mama, iar în momentul în care am descoperit Pif am fost super motivată să învăț cu adevărat franceza pentru ca să pot să le citesc, să pot să înțeleg ce reprezintă. Iar la ora actuală trăiesc în Franța, sunt traducătoare. Pentru mine, revista Pif a contribuit la fundația vieții mele și profesional și personal”

Recunoaște că a fost influențat de revista Pif și cineastul franco-român Horea Lapteș: ”Mi-a deschis ochii, către lume. Profesional a avut o influență dar și intelectual. Nu numai datorită limbii franceze. Pentru deschiderea mea către lumea franceză, cultura franceză și poate, inconștient, asta m-a ajutat și să mă stabilesc la Paris și nu în alta parte. Am trimis la um moment dat o scrisoare redacției, în Franța. Mi-au publicat un fragment și am devenit regele cartierului. Acel fragment spunea că citesc această revistă de la vârsta de 3- 4 ani, nu știam să citesc pe vremea aceea iar mama făcea traducerea. Mă plimbam cu revista în ghiozdan și o arătam la colegi. Mă bucur că există mereu cineva care să ducă povestea Pif mai departe.”