Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


„Spargerea”, subiect fierbinte în Statele Unite (Exclusivitate RFI)

medsger.jpg

Betty Medsger

Betty Medsger şi-a început cariera jurnalistică în 1964 la un mic ziar din Pennsylvania, şi a fost angajată, în 1970, la Washington Post, care avea să devină, în anii următori, cotidianul cel mai important în America şi mai cunoscut în lume. Era o perioadă tulbure, agitată, de maximă scindare socială şi radicalizare politică pe fundalul războiului din Vietnam.

Poliţia Federală (FBI), sub temutul ei director, Edgar Hoover, care se afla în funcţie din 1924, desfăşura acţiuni de intimidare şi defăimare împotriva oricărui individ care se manifesta, în orice formă, împotriva războiului. Actele de opoziţie şi rezistenţă au fost numeroase. Cartea doamnei Medsger, SPARGEREA (The Burglary), lansată pe 7 ianuarie 2014 de editura Knopf, are ca subiect unul dintre aceste acte.

Este vorba, în SPARGEREA, despre actul de rezistenţă al unor oameni care au riscat ani grei de puşcărie pentru a dezvălui adevarata faţă a administraţiei Nixon, care n-au fost niciodată prinşi, şi care au ales, chiar şi după prescrierea faptei penale, în 1976, să rămînă anonimi decenii de-a rîndul. Istoria a început însă pe 8 martie 1971.

B.M: În acea noapte opt persoane au pătruns în sediul Poliţiei Federale (FBI) din Media, statul Pennsylvania şi au sustras toate documentele pe care au putut pune mîna. Au făcut-o din convingerea că guvernul federal, în speţă FBI-ul condus de Edgar Hoover, face poliţie politică împotriva celor care se opun războiului din Vietnam. Au crezut, cei opt, că urmărirea e masivă, dar că nimeni, nici Preşedintele, nici Parlamentul, nici cel care, nominal, era şeful directorului, ministrul justiţiei, nu va investiga sau stopa niciodată represiunea.

Rep: Era justificată această părere, pentru că, după aproape o jumătate de secol la cîrma FBI-ului, Hoover acumulase puteri enorme, inclusiv aceea de a-şi şantaja superiorii. Cum mărturisiţi în carte, nu aţi stiut, atunci, de spargerea de la sediul FBI din Media, ştire care fusese îngropată pe ultimele pagini ale unor ziare minore.

B.M: Cînd am ajuns la slujbă pe 23 martie, dimineaţa, am găsit, în cutia mea poştală, la Washington Post, un plic gros cenuşiu. L-am deschis, şi pe prima filă am citit un Manifest al Comisiei Cetăţeneşti de Anchetare a FBI-ului, cum s-a autointitulat grupul celor 8. Am parcurs apoi, cu mare interes, restul documentelor. Chiar în primul dosar am găsit ceva ce nu credeam posibil, ceva ce nu mi-am putut imagina că o instituţie a statului poate să aştearnă pe hîrtie, şi anume un ordin dat agenţilor de a mări paranoia. De a mări paranoia. Filajul era atît de omniprezent încit lumea asemăna atmosfera cu aceea din Germania de Est sub temuta poliţie secretă Stasi. Ce se întîmpla atunci nu avea nimic de-a face cu ordinea publică sau cu spionajul legitim. Era vorba, pur şi simplu, de hărţuire.

Rep: în acel climat, cei opt, conduşi de Bill Davidon, profesor de fizică la colegiul Haverford, decid să trimită copii ale documentelor sustrase iniţial la trei ziare, ziarul dvs., New York Times şi Los Angeles Times. Doar Washington Post a publicat ceva, copiile trimise în celelalte două locuri fiind predate imediat FBI-ului. Asta a dovedit, conform stenogramelor anchetei, care au însumat peste 30.000 de pagini, în ce măsura Poliţia Federală infiltrase publicaţiile majore ale vremii.

B.M: Decizia de a publica n-a fost uşoară. Katharine Graham, directoarea ziarului, şi consilierul juridic, erau împotrivă, dar pînă la 10 seara, doi editori, Ben Bradlee şi Ben Bagdikian, au izbutit să-i convingă de faptul că importanţa dezvăluirilor trebuie să bată dubiile în legătură cu modul în care au fost obţinute: prin furt. Şi aşa, primul dintr-o serie de articole a văzut lumina tiparului a doua zi.

Rep: S-au făcut bănuiesc presiuni să nu se publice.

B.M: Da, au fost presiuni mari din partea autorităţilor. În ziua în care am primit dosarele, Ministrul Justiţiei, John Mitchell--care avea să fie pus sub acuzare pentru rolul jucat într-un alt furt, cel din complexul Watergate--, Ministrul Justiţiei deci i-a sunat de cîteva ori, în acea după-amiază, pe cei doi editori, explicîndu-le că publicarea documentelor va periclita vieţi şi siguranţa naţională. A fost prima oară cînd Katharine Graham s-a confruntat cu astfel de presiuni din partea administraţiei Nixon. Avea să meargă apoi împotriva dorinţei statului trei luni mai tîrziu, cînd a decis să publice DOSARELE PENTAGONULUI şi, bineînţeles, în repetate rînduri în perioada cînd ziarul a consemnat scandalul Watergate.

Rep: Au fost, acei ani, perioada de glorie a jurnalismului american, în care Washington Post a făcut istorie aproape în fiecare zi. Şi vă aflaţi acolo, în mijlocul acţiunii. Aţi semnat o serie de articole, pe baza documentelor care au continuat să vină vreme de două luni. Restul mass-mediei vi s-a alăturat treptat, scandalul s-a amplificat. Ce a urmat?

B.M: A fost nevoie de un şir întreg de evenimente pentru ca Parlamentul să intre în sfîrşit în acţiune. Întîi, documentele furate în Pennsylvania. Un an şi ceva mai tîrziu, un jurnalist al telereţelei NBC acreditat la Minsterul Justiţiei, Carl Stern, găsea, pe una dintre hîrtiile acelea, apostila COINTELPRO şi afla, după îndelungi eforturi, că acel cuvînt ascundea, unele dintre cele mai sinistre programe derulate vreodată de FBI. Au venit, apoi, revelaţiile scandalului WATERGATE, care scoteau la iveală instrumentalizarea serviciilor secrete. În sfîrşit, şi înclinînd decisiv balanţa, decembrie 1974, cînd Seymour Hersh, pe atunci reporter la New York Times, publica un articol care a şocat conştiinţele şi care detaila cum Agenţia de Spionaj Extern (CIA) era angajată, contrar misiunii sale, în acţiuni de monitorizare masivă a populaţiei înlăuntrul ţării. Mai puţin de o lună mai tîrziu, atît Senatul cît şi Camera creau comitete care să investigheze toate serviciile de informaţii.

Rep: Toate acestea le consemnaţi în cartea dvs., care a fost făcută posibilă de o întîmplare petrecută în 1989, cînd, în concediu fiind la Philadelphia, luaţi cina la doi prieteni vechi, Bonnie şi John Raines care vă mărturisesc, din senin, că au făcut parte din grupul celor 8. Alţi trei membri ai grupului decid apoi să vorbească, încălcîndu-şi jurămîntul de a duce secretul în mormînt.

B.M: În opinia mea, a fost vorba de unul dintre cele mai semnificative acte de rezistenţă din istoria SUA, şi faptul că nu a fost suficient cunoscut reprezintă un gol pe care cartea mea încearcă să-l umple.

Rep: Există rezonanţe, similitudini, între spargerea din 1981, gestul lui Daniel Ellsberg de a disemina DOSARELE PENTAGONULUI şi scurgerile orchestrate de Edward Snowden. Se află, aceste momente, dincolo de diferenţele dintre ele, pe o linie de continuitate.

B.M. Analogiile sunt de neocolit. Este greu de prevăzut cum vor reacţiona oamenii acum, în comparaţie cu modul în care au făcut-o atunci. Nemulţumirea şi dorinţa de a impune limite monitorizării se manifesta parcă mai mult în Europa decît aici. Emoţional, e mai greu de răspuns acum, pentru că acţiunile ordonate de Hoover aveau un caracter personal într-un sens. Ce se întîmplă în zilele noastre e mai complicat, din două motive: pentru că s-au făcut atîtea eforturi de a convinge lumea că este necesar, din cauza atentatelor de la 11 septembrie, şi pentru că nu mai e vorba de acţiuni coordonate de un individ mînios şi plin de ură, Hoover, ci de nişte birocraţi cenuşii. În multe privinţe, ce se întîmplă astăzi e, potenţial, mai grav. Am aflat că suntem cu toţii sub lupă, şi asta ar trebui să afecteze opinia publică.
 

Betty Medsger intervievată de coresponedntul RFI în SUA Radu Tudor