"Au ieșit la iveală neo-legionari și anticomuniști nedemocratici" - istoricul Adrian Cioflâncă

Unul dintre specialiștii în istoria recentă a României, istoricul Adrian Cioflâncă (membru al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România "Elie Wiesel" și al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România "Vladimir Tismăneanu") evaluează într-un interviu impactul intrării în vigoare al acestei legi.

Sunt justificate criticile la adresa acestei legi?

Legile au mai multe rosturi și nu aș citi Legea nr. 217 de modificare a Ordonanței nr. 31/2002 doar în cheia ei punitivă. Dacă ne uităm la impactul Ordonanței 31, atât cât a fost, vedem că ea a avut un efect disuasiv, descurajând pe mulți să facă parada simpatiilor pentru Hitler sau Antonescu, și a fixat o normă publică, conform căreia negarea Holocaustului nu este acceptabilă. Ordonanța a avut efecte majore în mainstream și a regularizat modul în care s-au raportat autoritățile statului la evenimente.  

Care au fost primele efecte ale acestei legi?

Legea 217 a avut un efect de turnesol, scoțând la iveală neo-legionari și anticomuniști nedemocratici din toate sferele, care, culmea, se revoltă tocmai în numele idealurilor democratice. Ceea ce m-a frapat a fost lipsa totală de sensibilitate și empatie față de ceea ce această lege dorește să protejeze: memoria suferinței a sute de mii de evrei care au murit sau au suferit sub administrație românească. Lucruri oribile, indescriptibile, nu stârnesc nicio emoție neo-legionarilor și suporterilor lor.

Mișcarea Legionară a fost o mișcare fascistă, antisemită, care glorifica violența ca instrument politic. Anticomunismul său era un simptom al antisemitismului. Denunțarea comunismului era făcută în numele altei doctrine totalitare și violente. Or, există atât de mulți anticomuniști democrați sau oameni nevinovați care au făcut închisoare și care merită onorați.

Criticii spun - de ce tot aduceți vorba de Holocaust și nu și de victimele comunismului?

A condiționa memoria Holocaustului de memoria comunismului este ca și cum am intra în logica întoarsă pe dos a competiției totalitare dintre fascism și comunism. Am observat zilele acestea patru tipuri de raționamente:

1) Excluzionismul: memoria comunismului o exclude pe cea a Holocaustului. Excluzionismul introduce insidios sugestia că evreii au adus comunismul și că Holocaustul a fost cumva justificat, iar memoria Holocaustului e o formă de gratificare a comunismului. E categoria cea mai radicală în care găsim neo-legionari, antisemiți, anticomuniști nedemocratici etc.

2) Falsul comparatism, al celor care ne îndeamnă să comparăm Holocaustul și comunismul doar pentru a vedea asemănările sau pentru a atrage asupra comunismului tipul de atenție de care are parte Holocaustul. Falsul comparatism anulează diferențele și presupune că crima s-a produs în același fel într-o parte și în alta, or există și diferențe esențiale care trebuie recunoscute în orice demers de cunoaștere.

3) Universalismul suferinței. Pledat de cei care, atunci când aduci vorba de suferințele din timpul Holocaustului, îți invocă toate suferințele din lume și din toate timpurile. Efectul este că specificitatea Holocaustului își pierde semnificația și că agenții memoriei Holocaustului sunt făcuți datori să slujească pe altarul tuturor memoriilor.

4) Memoria simetrică. Este rezultatul unui tip de tranzacție, dacă nu chiar de șantaj: memoria comunismului îi spune memoriei Holocaustului că te las să te manifești dacă mergem braț la braț. Or este vorba de memorii parțial diferite, cu referențiale și resurse sociale uneori diferite. Memoria suferințelor din timpul comunismului trebuie să trăiască prin forțe proprii și să iasă din logica tranzacțională, care jignește memoria celor care au suferit în Holocaust.