Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Deportat de Antonescu în Transnistria - 2. Sub ocupație stalinistă

sam_0168.jpg

Liviu Beris
Liviu Beris a trăit timp de un an în Herța ocupată de sovietici după pactul Ribbentrop - Molotov
Image source: 
Petru Clej

Dezbaterile cu privire la recent adoptata lege de incriminare a propagandei legionare și a negării Holocaustului din România continuă, uneori cu vehemență. Pe de altă parte, un recent sondaj de opinie arată că doar un român din trei a auzit despre Holocaustul din România. 

Am stat de vorbă cu unul dintre supraviețuitorii acestui genocid, Liviu Beris, astăzi președinte al Asociației Evreilor din România Victime ale Holocaustului (AERVH). Originar din Herța, el avea 12 ani când, la 26 iunie 1940 Uniunea Sovietică a trimis un ultimatum de 48 de ore României ca să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei. Liviu Beris reia firul povestirii din vara lui 1940. 

Terminasem clasa a a II-a de liceu (azi echivalentul clasei a șasea azi). La Herța nu era liceu, era numai în capitala de județ la Dorohoi și trebuia să dai concurs. Puteam să dau și la Cernăuți, dar cred că m-au trimis la Dorohoi pentru că aveau rude acolo ca să mă controleze, că eram copil de 11 ani. Am dat concurs, erau  numai 30 de locuri, țin minte, și am reușit, vă dați seama, un întreg județ dădea concurs. În clasa asta de 30 eram opt copii evrei. Am făcut clasele I și II, terminasem clasa a II-a atunci. Venisem acasă, la 15 iunie s-a dat vacanță, chiar și țin minte, toată ziua jucam fotbal cu o minge de cârpă, toți copiii, români, evrei, pe islaz. Deodată a picat ca un trăznet ultimatumul din 26 iunie. Știam că începuse războiul la 1 septembrie 1939, văzusem refugiații polonezi, au aterizat pe islaz avioane din Polonia, nu știau unde sunt, întrebau pe acolo, unii dintre ei vorbeau germana și atunci cu idiș-ul se puteau înțelege. Lumea era totuși agitată cu războiul lui Hitler și Polonia ocupată.

Vă mai aduceți aminte ce reacție a fost în august 1939 când Hitler și Stalin s-au înțeles înaintea de ocuparea și împărțirea Poloniei?  

Datorită întâlnirilor de familie la care participam, ascultam și eram foarte curios să văd ce discutau adulții. Țin minte că un domn în mijlocul familiei noastre, a pus niște probleme, încât după ani și ani mă tot miram, ce cap a avut acest om. Le spunea alor noștri că în momentul când rușii au intrat în Polonia, că Stalin după 16 zile de la declanșarea războiului de către Hiler, a intrat în Polonia, că acesta nu mai este un pact de neagresiune, țin minte cuvintele lui – ăștia s-au înțeles să-și împartă lumea. Un om cu patru clase primare – la fel ca și tatăl meu – dar vă spun sincer că ținea niște registre de contabilitate mai bine decât orice contabil.

Cert este că în septembrie 1939 ambele Imperii, cel nazist și cel sovietic au ajuns la granița României aproape de dumneavoastră.

Sovieticii erau deja la Nistru din 1918. Vreau să vă spun că oamenii simpli au sesizat. Aceeași persoană spune, când au luat Țările Baltice, vezi tu că s-au înțeles, uite-te. Aici e chestiunea, oamenii noștri politici care conduceau România nu și-au dat seama că e o înțelegere de împărțire a lumii și atunci să se pregătească să lupte ca finlandezii în iarna lui 1939 împotriva URSS, fie să cedeze.

Poate era prea târziu?

Problema e că atunci s-a găsit țapul ispășitor: evreii sunt de vină. Oamenii se așteptau poate la Basarabia, dar lumea zicea, noi aici în Herța nu suntem implicați.

Pentru că Herța nu era în nota ultimativă, ci erau doar Basarabia și nordul Bucovinei.

Partea tristă este alta. După ani de zile s-a văzut că harta înaintată trimisului la Moscova, Davidescu, el a refuzat să ia harta, dar pe hartă era inclusă Herța.

Deci era un abuz chiar în codițiile ultimatumului?

Da, Herța era pusă pe hartă. Atunci puteau să meargă până la București.

Dar de ce s-au oprit la Herța?

Așa era pe hartă, era pusă plasa Herța din județul Dorohoi, cu toate comunele respective.

Deci n-a fost o chestiune de moment, ci a fost o mișcare premeditată?

Da, pentru că în iureșul lor au intrat și în Siret și pentru că Siret, un oraș mai mare decât Herța, nu era trecut pe hartă, s-au retras.

V-ați trezit cu Armata Roșie acolo, cum a fost?

În primul rând a fost acea ciocnire cu bateria de artilerie amplasată le Herța, a Regimentului 16, care era concentrată acolo și s-a soldat cu morți, între care și un ostaș evreu al Armatei Române. S-a lansat zvonul că acești ostași au fost atacați și au murit datorită evreilor, astea erau zvonuri. Iar după aceea a urmat progromul de la Dorohoi, când îl înmormântau pe acest ostaș căzut la Herța.

Dar dumneavoastră v-ați trezit sub ocupație sovietică.

Absolut, fără niciun fel de tranziție ne-am trezit sub ocupație sovietică. În primul rând au închis ermetic frontiera spre România și nu se putea trece. Eu am văzut câțiva oameni care au încercat să treacă frontiera și care au fost arestați, legați cu frânghii și deportați în Siberia.

A apucat cineva să fugă în România?

Da, numai că evreilor li s-a spus că nu e bine să fugă acolo.

Tatăl dumneavastră a avut cumva intenția să se refugieze?

Nu, nici nu avea unde să se ducă, tot ce a avut era acolo și nici măcar nu a avut timp să se gândească la așa ceva. Cei care au apucat să fugă din Herța sunt cei care au plecat în prima, a doua și a treia zi, după aceea nu s-a mai putut pleca.

Cum s-a schimbat viața dumneavoastră după iunie 1940?

Groaznic. Am avut un an groaznic sub ocupație sovietică. Întreaga viață economică a Herței a fost paralizată.

Au fost confiscate proprietățile?

Imediat, după două săptămâni, s-a prezentat o comisie la noi la brutărie și au naționalizat-o. Tata a fost declarat mare burghez, exploatator al muncii altora.

Pentru că avea 20 de angajați?

Da, iar când i s-a dat actul de indentitate sovietic, “pasport” se numea, avea un număr – 39 – dar nu șta ce este.

Cum vă înțelegeați dacă nimeni dintre voi nu vorbea rusa?

Au adus evrei care vorbau idiș, de dincolo.

Și cu populația românească cum se înțelegeau?

Tot cu traducători, aduși din Basarabia.

Brutăria a mai funcționat?

Da, a funcționat sub conducerea lor.

A început să apară penuria de alimente?

Foarte mare. În câteva luni au închis toate prăvăliile, atelierele, au înființat câteva magazine, în care nici măcar foștii comercianți nu erau angajați, că nici ei nu erau buni, și atunci au adus oameni din altă parte care erau vânzători. Țin minte că foarte repede nu s-a mai găsit zahăr, nu aveau de unde să se aprovizioneze, trebuia să aștepte de nu știu unde.

Deci, practic, comunismul la Herța a însemnat imediat penurie.  

Foarte repede. În al doilea rând au înființat așa zisele kolhozuri – gospodării agricole colective – și țăranii nu mai aveau cu ce veni la târg, dar nici nu mai aveau ce cumpăra la târg. Iar meseriașii, cârpacii de fapt, nu mai aveau nici ei ce face, deoarece ei lucrau pentru țărani.

Deci economia a fost distrusă.

Total distrusă.  După vreo șapte-opt luni au început să caute pentru lucru oameni tineri și au plecat, și evrei printre ei, în Donbas, la mine, că nu aveau unde să lucreze.

Ați pomenit despre evrei, s-a întâmplat ca în unele locuri în Basarabia și nordul Bucovinei ca evreii să profite de puterea sovietică?

La Herța, după cum v-am spus, erau doar vreo cinci comuniști. Nici nu știu dacă li s-au dat ceva funcții, dar nu ei conduceau, au venit de peste Nistru conducători.

De ce, nu era încredere în ei?

Probabil nu aveau încredere. Acuma să vă spun, era mitul că evreii conduc. M-am convins după aceea că era un mit după ce am fost deportat în Transnistria și am întâlnit evrei și la Lucineț, și la Moghilev, acolo am văzut cum trăia masa evreilor din URSS. Erau niște meseriași care trăiau de pe o zi pe alta, exact ca la Herța și lucrau de acum în cooperative, că am vorbit cu ei. Sigur că ei și unii care fuseseră activiști și fugiseră, care s-au adaptat și care erau niște simpli executanți  care executau directivele de partid și de stat.

Ce s-a întâmplat cu viața religioasă, cu sinagogile în anul acesta, 1940 – 1941, mai ales că era anul când ați ajuns la majoratul reigios, Bar Mitzvah?

Încă nu le-au închis, nici biserica nu au închis-o, preotul fugise, rabinul a rămas și după aceea când au intrat din nou românii l-au împușcat.

Vă mai aduceți aminte de ceremonia de Bar Mitzvah, când ați împlinit 13 ani în 1941?

Cum să nu. Eram foarte bine pregătit pentru că am fost la heder – școala religioasă – începând de la vârsta de trei ani. Am învățat ebraica și la șapte ani când am mers la școală studiam o porțiune din Talmud, Ghemarah și la 13 ani cunoșteam destul de bine limba biblică. Spre rușinea mea nu mai știu nicio boabă acum, îmi amintesc vag, pentru că am rămas cu sechele după o meningită în timul tifosului exantematic în deportare.

În 12 – 13 iunie 1941 a fost un mare val de deportări staliniste. A fost afectată și Herța?

Sigur că da. Din 39 de familii deportate din localitatea Herța 38 au fost familii de evrei.

Deci era numai un criteriu de clasă, nu era îndreptat împotriva etnicilor români.

Absolut, numai de clasă. Sunt niște stereotipuri și mituri legate de priorități și avantaje pentru evrei. În URSS a fi evreu însemna de fapt un dezavantaj, de fapt din ce în ce mai mare pe măsură ce se perfecționa sistemul.

Cum a scăpat tatăl dumneavoastră de deportarea stalinistă?

Cum am scăpat cu toții. Foarte simplu. Întâmplarea a făcut ca locuința noastră să placă unui activist comunist, rus, venit e dincolo, și în 24 de ore a trebuit să evacuăm casa. Am fost scoși din casă și duși pe una dintre străzile acelea lăturalnice unde locuiau cei săraci.

Deci v-ați proletarizat peste noapte.

Absolut. Am ajuns acolo, iar cele 39 de familii de pe strada principală au fost luate cu totul și deportate.

Mai știți ce s-a întâmplat cu cei deportați în Siberia?

Mulți dintre cei în vârstă au murit. M-am întâlnit cu niște foști colegi de școală primară care au fost deportați în Siberia. M-am întâlnit cu ei, unde credeți, în Israel, după valurile de emigrare din fosta URSS. M-am întâlnit cu trei colegi de clasă care fuseseră deportați în Siberia și după aceea au lucrat ca șoferi sau ce au putut lucra. Mi-au spus în ce condiții au ajuns până la Enisei. Au fost transportați în vagoane de vite până la Krasnoyarsk. Părinții lor au murit în condiții grele, fiind forțați să muncească la păduri, nefind obșnuiți cu clima și condițiile foarte grele de lucru s-au prăpădit mulți dintre ei. Dintre aceștia nu s-a mai întors nimeni în Herța. La ora aceasta în Herța nu mai există niciun evreu. 

(va urma; în episodul următor - Se întoarce Armata Română. Încep masacrele și deportările)

Ascultați a doua parte a interviului cu Liviu BERIS
2028