Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Deportat de Antonescu în Transnistria - 4. În marș prin Basarabia

sam_0164.jpg

Liviu Beris
Liviu Beris a fost deportat la vârsta de 13 ani în vara lui 1941 din localitatea Herța împreună cu familia sa
Image source: 
Petru Clej

Dezbaterile cu privire la recent intrata în vigoare lege de incriminare a propagandei legionare și a negării Holocaustului din România continuă, uneori cu vehemență. Pe de altă parte, un recent sondaj de opinie arată că doar un român din trei a auzit despre Holocaustul din România. 

Evreii din Herța așteptau în vara lui 1941 întoarcerea administrației românești, după un an de groază petrecut sub ocupație sovietică. Dar ceea ce s-a întâmplat după 5 iulie 1941 avea să fie și mai cumplit. Trupele românești au executat 131 de evrei din localitate, după care a început operațiunea de evacuare a evreilor. Liviu Beris, care avea pe atunci 13 ani, își amintește:

În jurul lui 10 august s-a făcut un anunț, cu darabana, să fim toți în piațetă.

Ați fost obligați în vreun moment să purtați steaua galbenă?

Nu, în niciun moment.

Câți v-ați adunat?

Toată lumea, niciunul n-a rămas. Toți evreii din Herța s-au adunat și au plecat în coloană, în convoi, pe jos, au fost puse la dispoziție niște căruțe, doar pentru copii foarte mici, femei gravide, niște bătrâni de 90 de ani.

Ce-ați putut să luați?

Ce-a mai mai rămas după jaf. Puteai să iei orice, chiar și mobilă, dar n-aveai cum s-o cari. Vă dați seama, să-ți iei palton în august, când era o căldură...

Vi s-a spus unde mergeți?

Nu. Ne-au îndreptat spre Prut, spre Basarabia, cei opt kilometri pe jos.

Vi s-a spus de ce sunteți deportați?

Nu, nimeni nu stătea de vorbă cu noi.

Cine vă însoțea?

Jandarmii.

Și cum se purtau?

Urât. Loveau, erau înrăiți, pentru ei noi eram dușmanii, se purtau cu noi de parcă nu am mai fi oameni, dar mai grav era chestiunea cu setea. Până am ajuns la Prut și după ce am trecut de Prut era o luptă pentru un pic de apă.  Numai atunci îți dai seama ce este omul. Eu unul n-am putut să nu reflectez asupra condiției umane.

Cu cine erați din familie?

Cu mama, cu tata și cu o soră mai mică, eram cu toții împreună.

Ce s-a întâmplat după ce ați ajuns în Basarabia?

În Basarabia eram duși dintr-un loc în altul, mergând pe jos vreo 15 -20 de kilometri în fiecare zi, în condițiile acestea de căldură extraordinară.

Ce se întâmpla cu cineva care cădea pe jos și nu ma putea merge?

Rămânea acolo și foartr probabil că era executat, dar eu personal nu am văzut așa ceva, aveam să vă mai târziu.

Cât a durat până să ajungeți la Nistru?

A mai durat până am ajuns acolo, nu știam ce s-a întâmplat. Ulterior am aflat că nemții nu voiau să ne primească. Pe noi ne-au dus mai întâi într-un lagăr, de fapt o localitate pur și simplu – Secureni , în nodrul Basarabiei și de acolo iarăși ne-au luat pe cei din Herța și ne-au dus la Edineț, într-un așa numit lagăr de tranziție. Acolo ne-au băgat în casele evreilor care fuseseră deportați și ei, care erau complet goale, nici mobila nu mai era. Era pe la sfârșitul lui august începutul lui septembrie când am ajuns noi acolo. Noi rămăseserăm vreo 1500 sau chiar mai puțini, dar au ma venit și din alte părți, din tot nordul Bucovinei, cei care rămăseseră în viață după execuțiile sumare. Acolo am aflat că și populația locală a ucis, ceea ce în Herța nu s-a întâmplat.

Cum era viața la Edineț?

Eram de acum plini de păduchi, stăteam câte 12 – 15 într-o cameră. De mâncat te duceai cu vreo haină sau așa ceva la sârma ghimpată din jur și făceam troc cu sătenii, încât unii ajunseseră goi când să plecăm de acolo. Și apa era o problemă, eram 11000 acolo, mai târziu am găsit niște rapoarte, î care cei care ne păzeau scriau “Nu li se dă de mâncare.”

Când ați plecat?

Era sfârșitul lui octombrie începutul lui noiembrie 1941, se făcuse frig, au ănceput ploile și atunci ne-au dus spre Nistru, numai pe jos și în tot în coloanele astea, convoaie, cei din Herța. Acum când cădea cineva, de fapt nu trebuia să cadă, doar dacă rămânea în urmă, și erau noroaiele acelea, era împușcat.

Cine-i  împușca?

Jandarmii români, n-am întâlnit niciun fel de germani.

Ați fost martor ocular la execuțiile acestea?

Da. Prima este însă cea care mi s-a imprimat în mod deosebit în memorie. Vă mărturisesc că am și acum coșmaruri cu această imagine. A fost prima oară când am văzut în viața mea așa ceva. Bătrânul acela a rămas în urmă în marșul acela forțat. El a fost împușcat de un jandarm și după aceea am văzut după ce a plecat jandarmul țăranii s-au repezit să dezbrace cadavrul, după care a fost aruncat ca un stârv, gol. Uneori îmi apare noaptea această imagine. Iar după aceea pe tot drumul până la Nistru s-a repetat această oroare care se întâmpla cu oricine rămânea în urmă. Dar ceea ce m-a frapat a fost acest jaf organizat. După aceea am aflat cum știau țăranii ce și cum se va întâmpla. Pentru că înainte de a pleca noi ei au fost convocați pentru muncă obligatorie, să sape gropi din loc în loc pe tot traseul, ca probă că execuțiile erau pregătite dinainte. 

(Va urma; în episodul viitor - Iadul din Transnistria)

Ascultați a patra parte a interviului cu Liviu BERIS
1676